Pe tărâmul meu,
cândva așa înfloritor,
Dracul suge tot până la oase.
Bat la uși, privesc pe la ferestre,
Când ce-mi văd ochii?
doar fețe sperioase,
supte,
stoarse,
fără viață.
Dracu-și face un țambal din coaste,
cionturi și speranță.

Degeaba caut vechea-mi cărare
spre tărâmul care,
acum,
e ca o poză veche:
palidă,
fără culoare...

urmele sunt șterse.

Tot ce am și tot ce sunt se află acolo!

Privește,
părinte-al lumii mele...
tot ce-ai clădit o viață,
se scaldă în ruine.

Rătăcesc ca o nebună,
pe străzi ce nu au nume,
iar busola-mi sângerează,
mirosul nu-l mai recunoaște.
Simțuri toate în derivă:

unde e acasă?!