poate nu e timp pierdut, așteptând de la ei un gest
ca și cum ai căuta chibriturile prin buzunare cu țigara
deja aprinsă în colțul gurii și privirea încețoșată
în timp ce-ți închipui că fiecare celulă a ta e mai mult
decât un loc ce ar putea deveni canceros sau o altă
infecție de care n-ai scăpa decât cu o donație anonimă

prietenii mei știu bine, în fiecare zi ceva se așează
pe noi și ne face mai mari, cred că lucrurile nevăzute
se macină, dar nu ne place să le vedem abia acum
după ce știm că timpul pierdut poate fi simțit nu ca
o mare singurătate cu zâmbete forțate și mâinile
strecurate în alte mâini umezite de ceață, un autobuz
pe care-l iei pentru că orașul e ca un joc noaptea

ei știu că sunt sănătos și tac, că mereu beau primul
pahar dintr-o dată, că trotuarele nu-mi spun niciodată
nimic dar colind străzile când simt că se reaprinde în mine
un foc mic, retinele se încălzesc și așa, mărite, devin un
tunel prin care lucrurile din jur intră amestecate
și trec în cealaltă parte, habar n-am unde și de ce

merg înainte, nu mă opresc nici la semafor, îmi
țin mâinile strânse pe lângă corp și umerii înghesuiți
un gând cald ca un ceai se scurge pe creștet și intră
în toate celule corpului, nici nu știu dacă sunt bolnave
sau sănătoase, dar știu că undeva e o infecție
și-atât timp pierdut o hrănește ca pe un animal flămând