agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2140 .



Un anonim
poetry [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Emillianus ]

2007-10-29  | [This text should be read in romana]    | 



Deschizi ușa, și ieși în holul strâmt al hotelului de două stele. Afară nu mai e nimeni, cu excepția ta. Treci pe lângă o ușă din interiorul căreia se simte miros de țigări de foi. Plămânii inspiră de bucurie.
Întinzi mâinile și îți dai seama că, cu puțin efort, ai putea atinge marginile pereților. În fundul holului, liftul te așteaptă cu ușa deschisă. Intri, și îți pleci capul pentru a nu atinge plafonul. Te simți ca-ntr-un coșciug exagerat de mic. La parter, predai cheia recepționierei, care-ți mulțumește politicos, și-ți urează o seară bună.
Aerul răcoros al nopții îți invadează toți porii. Este o zi rece în iad. Picăturile de ploaie încearcă să-ți spele furia, care pompează sângele către venele tale umflate. Oamenii merg repede și privesc numai în față. Ești absorbit de mulțime, care te primește ca pe un fiu regăsit.
Ãsta e refugiul tău. Singur, într-o mare umană. Îți lași corpul să se înece încet în anonimat - moartea conștiinței.
Pe fețele tuturor vezi zâmbete ironice, ce se transformă imediat în rânjete diabolice. Nu înțelegi de unde provine toată această ură. Un lucru e cert: trăiești într-o junglă urbană, dar nu știi de ce liane să te mai agăți.
Ploaia mușcă puțin câte puțin din demnitatea care ți-a mai rămas. În dreapta ta, un cerșetor imploră milă. Adică bani, bineînțeles. Știi că ultimul sfanț pe care l-ai avut i l-ai dat recepționerei, când ai plătit camera de hotel.
Te oprești. Te oprești în dreptul unui Internet Café. Intri. Te așezi în fața unui calculator, și îi spui patronului că plătești la sfârșit.
Scoți o țigară din pachet, pe care o lovești ușor de marginea biroului înainte de a o băga în gură. Un tip se apropie de tine și îți spune cu un zâmbet forțat: „Vă rugăm, domnule, aici nu se fumează!”. Tu, ca un băiat cuminte, lași țigara să alunece înapoi în pachetul pe jumătate gol.
Te holbezi la monitor. Ochii ți se încețoșează. Ai pășit în alt univers. Pentru 45 de minute uiți de tot și de toate. Apoi, într-un moment de neatenție a patronului, te furișezi afară, unde găsești o nouă lume. Ploaia s-a oprit și trotuarul respiră nestingherit.
Intri pe o străduță părăsită și te pierzi prin cotloanele ei. Privești casele mohorâte, proaspăt îmbăiate. Te așteaptă același drum plictisitor până la hotel, și nici măcar nu știi de ce te întorci. Oamenii vor dormi liniștiți în pătuțurile lor călduroase, iar tu le vei aduce frigul în așternuturi.
Te întinzi în mijlocul drumului, cu brațele așezate in formă de cruce. Privești cerul, stelele și luna palidă, gata să se stingă. Închizi ochii. Þi-ai dori ca în acest moment să treacă un camion peste tine și să te spulbere. Ce amuzant! Dimineața, când toți se vor trezi, îți vor arunca priviri speriate, uluite. „Cum e posibil? Așa ceva să mi se întâmple tocmai mie?”. Da, tocmai ție. Tocmai, vouă. Simți o dorință nestăvilită să-i izbești cu capul de zidul realității pe toți acești visători. Să privești sângele scurgându-se ușor, cu o plăcere diabolică.
Nu, nu ești rău. Tu vrei doar să-i salvezi pe toți, dar, din nefericire, ei nu vor să fie salvați. Ce rost mai are să fii bun în ziua de azi?
Ai ajuns în fața hotelului. Deschizi ușa, care provoacă un scârțâit insuportabil. Ai trezit-o și pe recepționeră. Trebuie să fie în jur de ora unu. „Camera 52, vă rog!” spui, și primești cheia. Urci în liftul strâmt cu o teamă de claustrofobic.
Holul pare să tresară de atâta liniște. Nu ai băut nimic, și totuși pașii îți cad greoi, ca și cum s-ar scufunda în podea. Nimerești cu greu ușa. O deschizi rapid, aprinzi lumina, și intri.
Pe pat stă o colegă de-a ta de la facultate. Te întrebi cum te-a găsit. Fata ține în mână telecomanda televizorului și are ochii pe jumătate închiși. Pesemne că te-a așteptat toată seara.
Îți dai seama că, dacă nu faci ce vrei, dacă nu ești liber absolut în alegerile tale, viața nu merită trăită. Știi că acum ai putea să ieși pe ușă. Ai face asta doar ca să-i vezi mutra speriată și uluită.
Ești un pește în mijlocul cerului. Liber, în bătaia vântului.
Intri în baie și dai drumul la apă, care cade cu o greutate zgomotoasă. Te trezești din visare. Apa te trezește. Cu fiecare picătură care-ți cade pe față începi să vezi lucrurile mult mai clar.
Fata. Fata care stă pe patul din camera ta. Tu ai chemat-o. Problema e că nu-ți amintești de ce.
Și brusc ai o străfulgerare de memorie. Tu, vorbind cu ea la telefon și spunându-i că ai urgent nevoie de ajutorul său. De ce oare? Chiar așa patetic ai ajuns?
Îți ștergi fața cu prosopul deja umed. Ești scârbit. Nu e prosopul tău, și nu știi câți alții l-au mai folosit. Închizi ușa și stingi lumina.
Fata e tot acolo, dar de data asta doarme de-a binelea. „Ar trebui s-o trezesc?” te întrebi. „Nu, probabil că nu” îți zici liniștit. Oricum n-ați avea nimic să vă spuneți.
Dintr-o dată îți dai seama. De fapt, nici nu vă cunoașteți prea bine. A venit de vreo două ori la cursul de actorie, și după aceea n-ai mai văzut-o. Înainte de a pleca, ți-a dat numărul de telefon. „Pentru urgențe…” a zis. Ai dat din cap și i-ai zâmbit confuz. Oare ăsta e noul stil de agățat? Nu prea subtil…
Te bagi și tu în pat, dar nu-ți scoți hainele. Dintr-un impuls ciudat, o acoperi pe fată, care tremură ușor. Tu, să faci una ca asta? Nu te recunoști. Până acum câteva zile, mila era un sentiment străin de tine. Și totuși, ai făcut o faptă bună. Cu mâna ta. Maică-ta ar fi mândră…
Te cufunzi cu tot trupul în pernă, și începi să visezi. Te visezi pe tine, în scara unui bloc. Un tip tânăr, cu părul lung și barbă vine spre tine. Îți dai seama că este Iisus. Iisus te ia de mână, și îți spune: „Acum ești singur. Trebuie să te descurci!”. Nu pricepi la ce se referă. El coboară scările și așteaptă undeva într-un colț întunecat. Liftul se oprește la parter, și din el iese profesorul de istorie din generală, care zâmbește cinic. Iisus te privește cu interes, iar ochii săi par a spune „Curaj, băiete! Doboară-l!”. Începi să te lupți cu profesorul, care e clar întruchiparea diavolului, și aștepți să vezi cine iese învingător.
Te trezești în toiul luptei, transpirat și obosit. Te uiți în stânga ta, și observi că fata a dispărut. Mai bine. Venise oricum degeaba.
Te îmbraci rapid, iei niște papuci în picoare, și cobori la parterul hotelului. „Bună dimineața!” îi spui recepționierei. „Ați dormit bine?”. Urmează discuția de complezență, pe care n-o poți suporta.
În sala unde se ia micul dejun nu e multă lume. O femeie cu un copil stau la o masă lăturalnică, și par absorbiți de procesul masticației. În dreptul fiecărui scaun sunt așezate două pachețele de unt President, un croissant și o casoletă minusculă cu gem. Te bufnește râsul. Ãsta da bufet suedez! Dacă ți-e sete, poți chiar să bei suc de portocale până leșini. Aici nu mai ai porție.
Mănânci niște pâine cu unt, și bei suc pe săturate. Croissantul îl lași la sfârșit. Muști din el cu perseverență, și ajungi cam pe la jumătate. Nici urmă de gem sau de vreo umplutură. După ce l-ai terminat de mâncat, îți dai seama că, de fapt, te-ai hrănit cu pâine dulce, înecăcioasă. Te ridici de la masă și o vezi pe femeie tăind croissantul pe din două și ungându-l cu gem pe interior. Aaaaa…deci așa se făcea… Nu aveai cum să te prinzi. N-avea instrucțiuni de folosire, nimic.
Ieși afară. Soare, cald, bălți. Alte fețe, aceleași probleme. Aștepți autobuzul, care vine în 4 minute. Te urci, și pentru șase stații ești sufocat de mirosul pregnant de transpirație și de brațul vânjos al tipului din față. Cobori, și te simți ca un produs expirat înainte de vreme. Nu mai e mult până la facultate. Mergi încet, cu capul în pământ. Nu poți să îți ridici ochii. Lumina soarelui e prea puternică.
Te strecori prin mulțime, care îți amintește de numărul mare de oameni ce se adunase în fața bisericii acum un an. Era de Paști. O noapte ploioasă, în care creștinii ieșiseră ca melcii, să ia lumină. Erai cu încă doi prieteni. Nici măcar nu aveați lumânări. Se înainta greu, de parcă, la capătul cozii, fiecare primea câte ceva gratis. Prietenii tăi o luaseră înainte, ca să cumpere lumânări. Din spate, o doamnă te împingea nerăbdătoare. Te simțeai ca într-un autobuz, în care toți oamenii vor să coboare la prima, înainte ca ușile să se închidă. În dreapta ta stătea un domn de vreo 60 de ani. Þinea o lumânare aprinsă, pe care o apropia din ce în ce mai mult de haina ta. „Nu vă ard, nu vă ard!” spunea, încercând să-i liniștească pe toți cei ce se aflau în apropierea sa. Îți amintești perfect flacăra aceea portocalie și lunguiață, și, pentru câteva secunde uiți unde te afli.
Soarele îți intră în ochi. Brusc, te trezești din visare. Lângă tine stă fata de aseară, care te fixează cu privirea.
- Ce s-a întâmplat? Nu te-am mai văzut de cinci zile!
„Oare au fost chiar cinci?” te întrebi neîncrezător. Timpul poate zbura câteodată, dar niciodată atunci când vrei.
- Am fost ocupat. Trebuia să-mi plâng de milă.
Nu poți să-i spui mai mult. De fapt, nici tu nu știi ce se întâmplă cu tine.
- Ne vedem mâine?
- Da, cred.
Fata se indepărtează. Pașii îi cad ușor pe asfalt, aproape imperceptibili.
- Îmi cer scuze, dar n-am apucat să facem cunoștiință cum se cuvine… Eu sunt Marc!
- Sybil. Încântată.
Nu era încântată deloc. Nici nu avea de ce. Cunoscuse o suta de pierde-vară înaintea ta. Întrebarea care se cerea pusă era: Cu ce erai tu mai deosebit decât toți aceștia? Răspunsul întârzia să apară.
Și pașii ți se rătăcesc din nou prin aceleași străzi prăfuite, în drum spre hotelul jegos din care nu mai poți să scapi. Singur, între patru pereți, mintea poate naște gânduri bolnăvicioase.
Ești mort pe dinăuntru, și simți că singurul mod în care ai putea învia ar fi uciderea unei persoane. Poate fi oricine. Vecina de palier, recepționera sau chiar Sybil.
Numai să nu te sinucizi tu.
Începi să te întrebi cine a ieșit învingător în lupta din vis.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!