Și-acum mă-ntreb eu: simțirea adâncă
Cum de se naște pentru un portret ?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Știam atâta că ești poet !"

De-aș putea întrupa iubirea
Ce simțesc eu pentru tine,
Timpul și nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine...

Să pot întinde mâna s-o pun
pe fruntea ta
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe
strălucești
Abea câte o clipă în cale-mi te ivești,
Apoi dispari; – și-n urmă rămâi
în gândul meu

Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
Și-n oara cea de pace, de sfântă
liniștire,
Ființă mult iubită, ce-n lume
te-ntâlnesc

Decât oricând atuncea mai mult eu te
slăvesc...
La tine se îndreaptă cu drag
a mea gândire.
Și a cerurilor taină adâncă și divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare
c-o cuprind

Ca s-o-nțeleg mai bine eu ochii
mi-i închid
Și-atunci văd că de tine e inima
mea plină