Să-ți cer un semn iubito, spre-a nu te mai uita?
Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta!
Nu floarea veștejită din părul tău bălai,
Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai!

La ce simțirea crudă a stinsului noroc
Să nu se stingă asemeni, ci-n veci să stea pe loc?
Tot alte unde-i sună aceluiași pîrău,
La ce statornicia părerilor de rău,
Cînd prin această lume să trecem ne e scris,
Ca visul unei umbre, și umbra unui vis!
La ce de-aci ‘nainte tu grija mea s-o porți,
La ce să măsuri anii ce zboară peste morți
Tot una-i dacă astăzi sau mîine o să mor,
Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor,
Cînd voi să uiți norocul visat de amîndoi ...
Trezindu-te iubito cu anii înapoi
Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,
Ca și cînd niciodată noi nu ne-am fi iubit,
Ca și cînd anii mîndri de dor ar fi deșerți
Că te-am iubit atîta, putea-vei tu să ierți?
Cu fața spre părete mă lasă prin străini
Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini
Iar cînd se va întoarce pămîntul în pămînt
Au cine o să știe te unde-s, cine sunt?
Cîntări tînguitoare prin zidurile reci,
Cerși-vor pentru mine repausul de veci
Ci eu aÈ™ vrea ca unul venind de mine-aproape
Să-mi spună al tău nume pe-nchisele pleoape
Apoi, de vor, m-arunce în margine de drum
Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum ...
Din zare-ndepărtată răsar-un stol de corbi
Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi
Răsar-o vijelie din margini de pămînt
Dînd pulberea țărînii și inima-mi la vînt!

Ci tu rămîi in floare ca luna lui april
Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil,
Din cît ești de copilă să-ntinerești mereu
Și nu mai știi de mine, că nu m-oi știi nici eu!