In timp ce norii
urcau vertiginos
în al nouălea
lor cer,
- vroiau
ca de obicei,
aroganți,
să ne privească de sus -
eu,
am simțit
cum mi se rupe violetul
în două;
la fel ca o cârpă
veche și uzată
de atâtea lacrimi curse pe ea.

Cerul,
tot,
îmi căzuse în cap
și sparți,
norii pufosi
mă îmbrăcau călduț.
Am ridicat
de jos
un ciob din cer,
și m-am privit in el…
eram o cârpă
jumătate roșu,
jumătate albastru,
atât de rotundă
că-mi venea să râd.

Cu ciobul în mână,
am început
să-ți tranșez surâsul…
… să-l amestec
cu roșu și albastru?
Nu!
Cu siguranță nu-mi va mai ieși violet.

Mi-am făcut
o mătură,
din crengile lui noiembrie
- ce s-a cam supărat
pentru ca oricum nu prea mai avea frunze –
mi-am măturat
cioburile
și m-am gândit ce să-ți las…
roșul sau albastrul…

și,
puțin mai bătrână,
am plecat să pictez în altă parte.