tangoul...
roșul,
îi este acum de vișină putredă.

Ce trist miroase
a fluturi
prinși în insectar.

Am obosit...
Mă întind
pe patul
toamnei,
și-mi trosnesc oasele,
în îmbrățișarea
putredă
a tristeții.
Bătrâna doamnă,
pudrată excesiv
cu vise neîmplinite,
mă ține strâns
la pieptul ei,
mirosind a amintiri.

Prin fața noastră
se perindă,
somtuos,
cortegiul funerar
al fluturilor din stomac.
Eu însămi
am reușit,
în doar o clipă
să-i prind
pe toți,
cu ființa-mi,
și să le înfig
ace ascuțite
în corpurile lor
plăpânde,
ce-mi cântau cândva...
tangouri.

Trei zile
după,
i-am plâns
privindu-i
cum
le mai freamătă
viața,
foșnindu-mi acorduri
dezacordate...
acum,
miroase a tango
roșu
de vișină putredă.

Bătrâna doamnă
ritualic
îmi omoară
veselă
iubirea,
și-mi șoptește
„e prea târziu...”