Sub sunetele surde și monotone Radiohead
Ce ies necontenit din emițătoarele negre
Stau strâns din atomi și molecule
Într-un colț al timpului.

Singurătatea azi se joacă în pustiul creierilor
Nici un suflet organic, nici o privire măcar
Nici o materie vie numită prieten sau dragoste
Numai mințile reci de microscheme integrate.

Mulțumesc ție, veac XXI, că m-ai fâcut să zbor
Și să mă zdrobesc în bani, frumosuri, stare...
Acum nici nu pot să m-apropii de ea că știu...
... Doar mintea nu-mi dă pace.

Și dac-aș fi eu singurul-n pustiul de inox
Dar sute și mii ca mine stau închiși în plumb
Și nimeni împrejur, și frig, și colț
Și ritmuri aritmate – metaforele moarte.

Nu știu cum să mai trăiesc, cum pot să mai rămân
Cum de nu îmi zboară creierii din cap spre libertate
Capul e un vid inert, nici durerile nu pot
Să-l facă să se miște prin golul lumii.
***
De ce tu ești așa, tu, fată dragă
De ce nu înțelegi că răspândești în jurul tău
Capcane și cârlige, undițe și cleiuri
Ce-mi trag ființa-ntreagă spre tine... tu nu vezi.

Și dacă vezi de ce te-ndepărtezi?
De ce e lume-așa de proastă și urâtă
Căci nici versuri sau rime nu pot să scriu
Și cum atunci eu aș putea să mai și iubesc?

Aș vrea acum să cadă tot plumbul cerului pe mine
Bacovia să vină cu Poe lângă el
Și să-mi ia sufletul, iar trupul să rămână
Sub undele sonore ale plumbului Radiohead.

Sunt narcomanul sufletului și-a visurilor joase
Simt că trăiesc ca om, sunt pe Pământul greu
E greu și negru totul, și sufletul mi-e greu
Iar inima-mi pompează un sânge roșu-roșu uscat de timp și mine.
***
Să știți că m-ați ucis, m-ați sugrumat cu-n maț
Din pântecele meu deschis de „adevăr”.
Să știți că m-ați bătut, m-ați împușcat în cap
Cu însăși mâina mea împinsă de mister.

Iar ea nu este-a mea...............................
14.03.2007