ce frumos ești tu dar moartea
are tot miros de coșmar alăptat la sân
cum săpa în carnea mea reteza
cuvintele apoi le schilodea
eu le salvam mereu plângând
vinovăția unei vieți

nu era timp niciodată nu era timp de trăit
pasărea neagră stăruia mereu
în temnița zilnică îmi ascundeam
cele patru colțuri ale imperfecțiunii simteam
cum se murea pe capete
înăuntru

ce frumos ești tu cum îți poartă
zâmbetul aerul la-nălțime
ce sfinte rămân clipele
în urma ta când pleci

precum tămâia zeilor
pe merinde