agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-12-08 | [This text should be read in romana] |
trupul meu cerșea un telefon măcar așa să știu
că încă mai respiri chiar dacă prin alt orificiu al lumii sufletul mă plesnea peste ochi și-mi cerea insistent să o iau de la 0 sau să uit tot ce știu despre viață normal, cum toate plecările se petrec noaptea așa am plecat și eu noaptea mi-am pus în bagaje o fractură de zigomat cîteva haine șosete berechet o despărțire un început și-apoi am plecat normal că nu m-a condus nimeni la gara normal de pustie vreo doi cerșetori mi-au adulmecat toate durerile și-au început să amușine pe lîngă mine puțind a gunoi și-a dezamăgire dimineața s-a spart de vagon ca ceașca pe care ai scăpat-o pe jos într-o zi în care ai sperat că cioburile ne vor aduce noroc în viață altfel, cu nasul lipit de geam am inventariat toate locurile clipele trăirile zilele în prealabil aș fi început să râd cu lacrimi înainte să mă prăbușesc oricum nu conta trenul mi-ar fi dus cioburile acolo unde trebuiau să ajungă mă uitam la durerea care nu-și găsea locul deși luasem bilete pentru amîndoi prin cap fulgerau o mie de versuri n-avea cum, imi spuneam, cu așa o durere aș putea deveni un mare poet "bere rece cafea ciocolată" vînzătorul ambulant se uita la mine în suflet am deschis ușa i-am zis du-te și caută alt muribund brusc mi-a trecut prin cap să scriu o poezie cu titlul de ce nu m-a făcut mama zidar poate că așa m-aș fi priceput și eu la ceva nu să stau să mă-ntreb de ce la o stație urcă un înger iar la alta coboară o zdreanță "și eu port în suflet răni ce nu se vor vindeca niciodată dar așa se întîmplă cînd îți provoci singur rănile" mîinile tremură ca și cum toate rugăciunile au găsit porțile cerului ferecate respirația devine o clipă de intimitate peste toate acestea doi ochi migdalați care se deschid și te închid ca un telefon pus în furcă puțin trist parfumul acesta puțin amar și nefăcut patul în care sufletul meu s-a încuiat într-o lacrimă și n-a vrut să mai iasă * Doamne e unu jumate am obosit hai să facem pace eu nu te înjur tu îmi găsești un loc să fie numai al meu nu neapărat pe lumea aceasta în viața aceasta în trupul acesta poate să fie oriunde numai să stau naibii pe loc și să vomit peroanele infectelor gări în care nu am avut curaj să cobor cam așa mă rugam pe culoarul pustiu ca un sicriu oamenii toți dispăruseră fiecare banchetă ducea cîte un mort și nu era nimeni să aprindă o lumînare numai eu singurul viu singurul singur desenam oameni cu degete răsfirate și în tăcerea tocată de roțile trenului picioarele îmi tremurau la gîndul că mă voi întoarce în mine picioarele îmi tremurau de prea multe ore îmi țineam de urît în întuneric mă oglindeam și-mi spuneam mă, emi, mă tu chiar n-ai de gînd să îmbătrînești iar Dumnezeu rîdea de parcă i-aș fi spus bancuri cu blonde lumina difuză cioplea cearcăne pe chipul meu și al sfinților îmi spuneam că viața e o gară imensă în care lumea așteaptă ba un loc la cușetă ba un hamal pentru suflet doi copii se încurcau printre picioarele mele eu nu știam de unde să cumpăr bilet peronul avea dalele cenușii mucalit i-am făcut cu ochiul și i-am spus din tine am să fac un poem același mers monoton ca un cîntec de leagăn pentru cei ce nu pot să doarmă sau care au toleranță la anestezice colindam de nebun prin trenul care spinteca noaptea în căutare de oameni ca un balaur trezit pentru o gustare tîrzie mă opream pe cîte un chip adormit îmi venea să-i străpung craniul să văd ce se află acolo poate un gol ca al meu poate nimic m-am așezat cu capul plecat la prima stație buzele s-au oprit în mijlocul strofei și mi-a venit să urlu: termin-o, Doamne, cu gările astea doar gîndul că voi ajunge la tine ținea sufletul priponit ca un cal nărăvaș am închis ochii mi-am imaginat că acasă miroase a pască și cozonac eu miroseam a gară supraaglomerată unde străinii se întîlnesc din priviri și fac schimb de vieți picioarele îmi tremurau de prea multe ore mă pipăiam să văd dacă nu cumva eram mai bărbat sau poate mai bun lumina aducea viața în oameni eu mă stingeam ca o brichetă uzată la capăt de linie ți-am explicat că aș vrea să fii mama copiilor mei ai rîs brb ai plecat eu m-am gîndit că drumurile sînt suma unor schimbări de la o schimbare la alta cîte o bornă de la o bornă la alta cîte o groapă comună în care stau necrozate speranțele noastre de-a valma * n-am înțeles niciodată de ce străzile nu au sfîrșit în lipsa unui răspuns linia albă de pe axul șoselei e urma pe care oamenii o lasă în trecerea lor ei vin seara cu pensule și vopsele trasează o frîntură perfectă și o descîntă: aceasta e o durere pe care am lăsat-o în urmă din nou despre trenuri și gări ca să fiu sincer mai mult îmi plac trenurile de noapte în ele te simți ca o rîmă uriașă ce apare după ploaie să devoreze înstrăinările dar visul meu preferat e să mă simt ca Iona în burta balenei insist fiecare loc din fiecare vagon miroase a om imaginează-ți că sufletul tău e o nucă în vremea coacerii o decojești culoarea aceea care-ți rămîne pe degete oricît te-ai spăla te face să spui că sufletul nu poate fi șters apoi îți zdrelești pumnii spărgînd nuca toate acestea doar pentru a simți pe limbă un miez de firesc să presupunem că nu vom face nimic toată viața că nu avem suflet pereche că nu visăm sînii perfecți sau rădăcini de bărbați că nu putem zbura că nu știm să vorbim să scriem să cerem să mai presupunem că jucăm v-ați ascunselea pe creștetul soarelui că nu ne e foame că nu e pămînt ci doar o stare incertă că nu am scris niciodată poeme că sufletul e un hamac în care se odihnesc pescari de sinapse atunci spune-mi tu ce e mai bine să fiu rădăcina unui copac seva lui sau inelul după care ghicești cît am trăit pînă acum * mă pierd în furnicarul unde oamenii și-au strîns viața în saci legați cu sîrmă la gură fruntea mea e un tatuaj țipător pe care stă scris călător predispus la cursă lungă în trenul acesta toți își caută locul cînd îl găsesc îl împrejmuiesc ba cu garduri mai înalte ca viața ba cu ziduri medievale ei stau cuminți pe banchete de teamă să nu se întîlnească ochii lor rătăcesc pe așteptările neocupate fiecare valiză poartă secrete fiecare bagaj ascunde un crîmpei de ispită fiecare pod trece un Styx fiecare vagon e o luntre în care oamenii se îngrămădesc să ajungă de partea cealaltă a aparențelor culoarul e locul meu preferat acolo nu simt nimic mai stau mai fumez mai înghit o cîmpie controlorul îmi face din ochi îmi spune discret că viața e o tipă mișto cu ea ar face chestie dacă ar prinde-o fără bilet își aprinde țigara viața îl aprinde ca un reflex îl plimbă prin toate vagoanele pînă cînd din el nu mai rămîne decît un contur și o șapcă e ora cînd ochii mustesc de trăiri ca o vie prea coaptă ce-și așteaptă culegătorii cei mai mulți au adormit înveliți cu un vis pe chipul femeilor din cînd in cînd mai poposește senin dorința de-a fi pe chipul bărbaților din cînd în cînd Dumnezeu mai crește o cută nu mă mai miră nimic nici ziua nici noaptea îmbrățișate pînă la stația următoare mi-ar prinde bine să cred că undeva mă așteaptă un chip care se luminează de parcă lumina ar fi răspunsul unei rugăciuni de întoarcere la fel mi-ar prinde și mai bine să cred că mă dorește o formă să o alint cu o mie de vieți sau de ce nu să m-aștepte un sunet poate de pian poate de ușă deschisă oricum un altul decît sunetul oaselor mele ieșite din trup și atrofiate ca niște marcaje pe drumul de noapte al înstrăinării * cînd am ajuns nu știam cui să dau bună ziua nu știam cum să merg de teamă ca nu cumva străzile să nu mă scuipe mai mult cu capul plecat să nu se uite lumea în sufletul meu și să m-alunge la periferia-ndurării singurul lucru liniștitor erau multe parcuri în care te puteai pierde pe fiecare copac scrijelit cîte un vis fericit aproape țipam puneam mîna pe el un fel de toma pipăind carnea în rest aceeași zi același soare aceeași ploaie aceiași bețivi care dormeau strîngîndu-se-n brațe tot ei despărțindu-se același clișeu în care merg singur pe stradă casele înșirate după un plan bine gîndit cînd mă vedeau ridicau ziduri mai înalte ca mine eu nu respiram eu nu tușeam de teamă ca oamenii să nu se trezească și să arunce în mine cu ore tîrzii mai mult plîngeam cînd eram întrebat de unde vin și de ce nu vorbesc limba lor de ce nu-mi place mîncarea lor încercam să nu cad să trec pe verde la semafor dar pînă cînd învățam să trăiesc în limba lor culorile se prefăceau că-i duminică bineînțeles în timpul lor de frică uneori mă opream de-aș fi putut m-aș fi strîns în brațe mă întrebam dacă știu unde duce strada următoare mă emi ma ce cauți mă la capătul lumii nu-ți era mai bine unde erai încercam să îngîn Ave Maria cîntecul meu de adormit cînd aveam prea multă viață dar Schubert avea și el limba lui iar sunetul era atît de fals încît și consoanele uitau că există de multe ori stau la geam și mă uit cum viața inundă străzile de parcă în orașul lui Dumnezeu s-a înfundat canalizarea cît e ziua de lungă stau la fereastră ca un bătrîn cînd îi vine timpul întoarce un ceas învechit apoi mai dă din pleoape încă o dată căutînd un chip de femeie noaptea lumea e o închisoare gigant în care gîndurile stau aliniate ca deținuții la apelul de seară în locul lor umbrele fac penitență în dreapta stau deținuții model cei ce vor trăi veșnic în stînga deținuții comuni care mai spera la o scrisoare de-acasă la fel întunericul mă despică pînă și-n somn trupul refuză uitarea în timp ce sufletul se umple ca un tomberon pe care dimineața-l aruncă la groapa de gunoi a orașului * m-am trezit cu teama că nu mai trăiesc și că oamenii se-nghesuie-n mine ca-ntr-un marfar deraiat de unde adună carnea în saci pentru oasele lor îmi spuneam că sînt bine dar nu eram doar străzile mă înghițeau ca niște căpcăuni mîncători de rutină erau și zile în care mi se părea că oamenii nu mă văd și trec prin mine ca printr-o ceață ce se ridică la prima rază eu nu știam cum să ajung la prima stație de troleu renunțam luam autobuzul de răstigniți controlorul rîdea gros privirile noastre se ciocneau suspicios îmi cerea abonamentul eu îi fluturam pe sub nas mîinile compostate la ambele capete el îmi spunea că așa trebuie fără durere nu ajungi nicăieri în ziua de azi aș fi trimis o scrisoare dar nu știam dacă mai ești acasă ți-aș fi scris despre supermarket-urile în care intram ca un copil citeam pe silabe toate anunțurile ți-aș fi scris despre cum n-am dormit o săptămînă doar ca să aflu ce păsări de noapte are orașul acesta ai fi știut că aici o pîine te ține trei zile iar foamea pare și ea mai blîndă cînd plouă oamenii nu se udă nu tremură ei deschid gura și se bucură ca niște copii e semn că seara vor avea ce visa o să-mi ia ceva timp să învăț toate acestea deocamdată nu am nici un prieten și nici un plan deși mi-ar fi plăcut să stau la un gin tonic să fac glume pe seama fetelor de plictiseală dau nume pașilor pe care-i fac într-o zi noaptea fur indicatoarele de pe stradă și le agăț de balcon poate cineva o să vadă că sufletul acesta e locuit nesigur mai sting cîteodată lumina șiscriușimăscriușiîțiscriu * încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o biserică pustie așteptînd pelerinii toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut m-a întors pe toate părțile sufletului mi-a făcut zgîrîieturi pe față pe mîini acum m-a lăsat în voia soarelui care s-a repezit hulpav în mine deocamdată e cald și bine durerile au ieșit prin toți porii să se usuce în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt chiar dacă pașii următori le vor șterge aprind focuri chiar dacă oamenii le vor șterge poate în zborul tău vei privi la un captiv în carne străină astăzi toate gările sînt închise nici un tren nu mai pleaca distanțele se parcurg pe jos e ziua în care cei care știu să meargă învață pe alții cum să se piardă cîteodată mă simt privit cîteodată cred că cineva se hrănește cu tot ce simt fiecare zi e un ciclop uneori blajin alteori nervos întotdeauna înfometat de trăire ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat darul acesta de a face pe toți oamenii să fugă de mine mi-a explicat eu nu am nevoie de ei trebuie doar să stau în picioare fără prea multe bagaje ca să urc în primul suflet ce pleacă din lume călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu de alint mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli cînd o să cadă prima zăpadă cît mai stau în orașul acesta îți dau întîlnire într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaștem eu ți-aș spune că e de ajuns parfumul nostru de oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată dacă nu la fereastra de unde se vede capătul lumii să mă aștepți îmbrăcată în galben eu am să vin în mîneca scurtă și cu sandale ca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă să nu-l prindă vîntul tu nu m-ai crede eu aș avea de ales între a rămîne să povestim despre numeroasele noastre victorii sau să mă urc în primul tren care iese din mine încă o duminică în care mi-e dor de oameni încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat pragul poate carnea mea e prea proaspătă ori poate oamenii s-au săturat să se mai roage la oameni * de-a curmezișul m-am urcat în trenul acela peroanele își fardau despărțirile rimelul pașilor nepotriviți mi se scurgea pe obraji stăteam agățat de scara vagonului aveam de ales între o noapte în care mă-ndop cu borne kilometrice și un oraș cu nume pe care n-am știut să-l pronunț niciodată nu înțelegeam de unde atîta înverșunare îmi venea să strîng sufletul de gît îmi doream ca lumea să moară ori ca trenul să deraieze într-un loc unde nu există iertare mi-am zis atunci în fiecare vagon am să-mi tai cîte o venă să mă conving că în mine mai pulsează ceva pe fiecare om am să crestez cîte un țipăt poate vreunul din ei va ajunge acasă cu o parte din mine controlorul se uita strîmb îmi spunea eu vreau să fiu prietenul tău dar pe fruntea ta nu scrie nimic nici de bine nici de rău mie îmi venea să-i car pumni cu ghiotura să-mi fie învățătură de minte cînd plec la drum lung să-mi las sufletul pe un peron o să-l ude ploaia e drept dar măcar n-o să-l tragă nimeni de păr să-l controleze de vise prin buzunare de la o vreme nu știam de unde să-ncep în mine totul avea formă de drum întindeam brațele și mi se părea că sînt o șosea cu două benzi pe care absențele virează ca niște bolizi obrajii aveau pielea unui peron pe care doar frica îl mai spăla din cînd în cînd în sînge îmi crescuseră bălării ca în turnul de veghe de la intrarea în fiecare tunel scriam cum puteam în genunchi în brațe pe burtă mai pictam o pădure îmi spuneam ține minte aici e un loc bun să trăiești cînd va veni vremea să nu mai ai casă în urma mea o țigancă își făcea cruce la repezeală dă-i doamne umbră spunea că ăsta nu se mai întoarce din viață * fără stăpîn ploaia cădea ropotul ei ca rumoarea plutonului de execuție cînd condamnatul nu vrea să-și acordeze privirea acoperișul balconului spart mama pusese cîteva oale mi-am zis e bine așa va veni vremea cînd pe pămînt nu va mai fi nici o ploaie și oamenii nu vor mai ști că seamănă unul cu altul în noaptea asta voi scrie cu ce mi-a rămas prin vene prea multe nu doar o pastă lipicioasă cu care mă tîrăsc pe foile albe pînă la ziuă ți-am spus că aș vrea sa scriu atît de puternic încît oamenii să uite că mai respiră tu mi-ai răspuns că cel mai frumos vis e să am o fetiță tricou pantaloni adidași cu atît m-am întors în fosta mea viață a și cu un șir al canonicilor în care spuneam povești așteptînd noutăți de la tine fiecărui tren i-am dat cîte un nume am aburit fiecare fereastră pe ele am scris calendare cu toate trăirile eu nu am făcut altceva decît să-mi plimb sufletul de colo colo ca și cum lumea ar fi fost la picioarele mele fără tălpi nici acum nu știu unde-am ajuns acasă ori în alt tren ori într-un alt fel de viață tot timpul am plecat noaptea cînd oamenii îmbrățișează sfinții partea bună din mine spunea că de aia nu am noroc partea rea spunea s-o termin cu patetismul sufletul era o sală de așteptare în care bărbații frămîntă cîte o naștere nu știu ce m-a spintecat mai mult vocea ei care-mi spunea du-te dracului sau tocul ușii de care erau rezemați niște adidași străini probabil mai scumpi ca viața mea în acele momente atunci m-am tras la sorți întunericul a luat mîinile de parcă ar fi avut ce face cu ele tăcerea mi-a luat trenurile iar sufletul a rămas împroșcat pe toți pereții ca un spasm rătăcit pe o pernă călătorule ai oftat viețile noastre sînt niște drame proaste mai bine taci și zi o poveste ok ți-am răspuns eu sînt vînzătorul de nopți dau nopțile mele la mîna a doua pentru cîteva sunete cel puțin așa sper că voi cumpăra niște oameni * rătăceam nu-mi dădeam seama o gară portocalie sau un pîntec prea plin oameni de două ori mai înalți decît mine cocoțat pe valiză rîdeam ori încăpeam cu toate mirările ori viața era un soi de așteptare cu genunchii la gură cînd am plecat prima oară s-a spart cana la care țineam cel mai mult plînsul meu rîsul mamei ești aproape bărbat dacă poți ai dinții încleștați sigur poți dinții de lapte-au căzut s-au spart cana s-a spart peronul încă mai poartă pe sîni mușcăturile mele alte plecări au fost mai mult pustiiri femeile nu voiau decît să mă țină în brațe unele voiau să mă iubească altele să mă alăpteze vorbeau toate deodată să nu te întorci fără cadouri eu nu mai creșteam hainele pielea erau cusute de trup stăteam pe hol cu prietenii mei controlorul vînzătorul de bere și respirația cîte un chip ne mai întrerupea oamenii erau pahare de unică folosință din care dumnezeu liorbăia un surogat de cafea cel mai mult îmi plăcea să mă joc de-a v-ați ascunselea cu respirația închideam ochii număram pînă la zece apoi o căutam prin aerul îmbîcsit alteori lipeam buzele de fereastră învățam pe ce parte ar trebui sărutați oamenii care îmi vor ieși în cale în valiză mi-am pus destule niște șosete de lînă pentru visul în care eram vînător și trăiam pe un munte două secrete pe care să le spun la o sticlă de vin cu vreun prieten și nici o poză cu mine m-am săturat să știu cum arăt cîteodată e bine să nu știi unde ești lumea nu te întreabă dacă te doare dacă ai loc acum eu îți scriu dintr-o nișă pentru bagaje în acest uter oamenii ghemuiți sînt adunătura de răni a celor din care vor vrea să se nască |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy