dimineața nu mai las lucrurile să îmi pătrundă prin piele
mă cuprinde mereu frigul ca un bărbat fidel
mă dezbracă de mine încet îmi aruncă memoriile
există o pubelă pentru fiecare

adun tot
dezordinea din oameni fețele bizare
visul care se prelinge din ochi
crusta de nebunie peste care se întinde viața

ies din somn încerc să mă prind cu mâinile
de obiectele din jur
așa cum mă agățasem de cutia de lemn
în care nu înțelegeam de ce e închisă mica

de atunci diminețile număr în gând cutii
mă revolt sparg ziduri
până când din pumnii mei nu mai rămâne nimic

la prima moarte voi lovi direct cu furia