e trecut de miezul nopții și te aud cum umbli prin somn, fără sunet.
sunt treaz și te urmăresc atent,
îți ții balansul perfect cu palmele desfăcute,
încetișor,
înapoi-înainte, înapoi-înainte, înapoi...
mereu același traseu al respirației calde.

nu pot să știu ce ți se năzare prin vis,
nu mă obosesc să ghicesc...
fruntea ta e legată cu lacăte grele, de marmură.
e vreun balaur pe-acolo, mai interesant decât mine?
sau ți-e până peste cap unul singur?
întreb și eu.
poate acolo marea nu are plaje la orizont, ci magazine
cu măsline negre și desene animate și muzică rock.

uneori vorbești, vocea ta se aude
de undeva, de după ochii închiși, fără griji.
îmi povestești cum ai inventat soarele
și apoi ți s-a tăiat bugetul... undeva, sus,
altcineva făcea același lucru și nu voia concurență. se mai întâmplă.
apoi m-ai inventat pe mine, ca să te joci ca un om adult
și responsabil.
nu ne iese de fiecare dată, nimeni nu e perfect.

hop!
te-ai proptit cu fruntea de un perete dar continui să mergi,
prin vis, dincolo de ziduri, dincolo de zugrăveală verzuie
cu miros de alge proaspete.
un căluț de mare te îmbie cu crupa sa apetisantă să îl urmezi...
te duci?

nu te duce, rămâi așa, frumoaso,
cu capul plecat pe pieptul meu, părul moale în palmele mele...
doar nu credeai că te las să hoinărești fără pază în somn, nu?

2007.12.24