Eram tineri, doi copii,
și lumea din fereastră
părea un orb rătăcit
în joaca ei copilăroasă
de-a nemișcarea.

Bucata de cer întinsă pe sticlă
se scurgea din madonă
cu raze palide de nimb,
iar meridianele nopții,
unind zenitul de orizontul ferestrei,
nu erau decît
niște cîrduri de corbi împietriți.

O liniște fecundă
ne apropia buzele,
una de alta,
obligîndu-ne să ne jucăm
cu tăcerea din memoria casei,
așa cum se joacă culorile sterpe
pe pictura rupestră
a ultimei amintiri.

Pleoapele ne deveneau
bolți înalte
iar ochii, încremeniți,
își rătăceau privirea
în corpul încă fraged al marmurei.

Târziu, căutam îmbrățișarea,
întrupînd întunericul
cu mișcări anevoioase de orbi,
dar fiecare pas ce ne apropia
suna ca dalta în căutarea formei.