Pe voi vă poartă-un dor din lumea cealălaltă
Sau poate-un vis spre ea, ca spre o altă poartă,
Ce dincolo ascunde sau ne descoperă
Cu-același eu etern: umana operă.

Și când peste uitare un pod de timp creați.
Sau când din depărtare învățați să strigați…
Cu mâinile întinse și suflet fără nume
Noi căutăm iluzii din vasta voastră lume.

Așa că limba noastră rămâne lumii slugă.
Din ea se-adapă acasă ca vitele-n ierugă,
Suflări fără curaj și minte și putere
Să-o piară-n depărtări mustinde de durere.

Deși grăiești ca mine, ca îngerii îți pare
Că știi mai mult a face și nu e întâmplare.
Prea multe-ai întâlnit și grele toate-au fost
De-aceea să-nveți pe-alții pare-un rost.

Se scutură-ntre noi cerul și marea albastră
Și poate clipa-n care deschidem o fereastră…
Așa purtăm și ducem fiece întâmplare
De peste șapte mări și văi și doar o zare.

Așa îți port în rugă să ți se împlinească
Tot visul ce-l pictezi și faima românească,
Că mi se pare greu să poți deschide lumii
Poarta prin care timpul dezlegă toți nebunii.