Iubirea a scris cu tăișul buzelor pe obraz:
Semn al ninsorii, să umbli tăcut ca o lumânare aprinsă
Peste pecețile durerilor muribunde,
Cu inima expusă vederii, tinichea găurită cu prețul țintuit pe sfârc
Și banii pentru firimituri în cutele de pe frunte-
Iar trupul să ți se întindă pe străzi
Ca o sfoară desfăcută din țeastă de pensionar
Căzut pe asfalt cu sacoșa în dinți.
Nimic nu poate să te aplece mai mult decât trecerea pe sub orizont,
Renunțarea la buzunarele ca niște testicule de cârpă.
Trebuie să înveți a zbura fluturând urechile
Cu energia înjurăturilor strămoșești,
Cu mănuși fine din piele de sticlă de lampă
Să tragi prin colbul amintirilor trena
Unui cearșaf cotropitor peste zidul erorilor
Ca pe un ecran alb în care să se scufunde realitatea;
Să acoperi treptat chipurile sentimentelor.
Să dizloci un fel de cărămizi vegetale din îndoieli și refuzuri,
Sedimentele care lunecă pe patine din oasele tâmplelor.
Și atunci cu puterile sfâșiate să chemi sângele în plete,
Mirosind pământul prin sonde să te înalți ca o flacără
Ori să te rostogolești ca un bulgăre de zăpadă,
Să te impregnezi cu toate încercările de a prinde lumina în colțul buzelor-
Cu mucurile de țigări, bețele arse de chibrit
Până devii un muzeu ambulant al frigului
În care se retrag oamenii străzii să sufle în pumni
Iar mașinile adepeului împrăștie nisipul și sarea
Care transformă viața într-o mocirlă, ehei!
Viața nu începe cu tine dar se încheie cu tine la pantofi.