trebuia să fie o minciună, una cât mai credibilă
cu care să te cuceresc încă de la prima silabă;
trebuia să fie... o doină mioritică - nu râde!
m-am gândit, însă - ciudat, parcă suntem prea multe oi
și niciun lup prin preajmă să ne mâne.

am închipuit oceanul, populat de o singură sirenă
și un singur delfin și... ai început să caști plictisită,
de parcă sirene se găsesc pe toate drumurile
iar delfinii se împerechează cu ele, zilnic;
adică, vreau să zic, stau în perechi.

începeai să pleci.
mai întâi fruntea translucidă a deviat spre steaua polară,
apoi un os impersonal s-a făcut nevăzut în mulțime,
fotoliul pe care te așezaseși...

am aruncat asupra ta puterile amestecate ale haosului,
întunericul și zombie înfometați - toate
s-au transformat în cioburi și firimituri - albe și negre
și ți s-au așternut sub tălpi;
am avut ideea pianului. unul roșu. nimic...
îți vorbeam disperat despre iubire și peșteri pariziene
tot mai frenetic desenam cuvintele în culori, le tăiam,
la așezam din nou, aceleași cuvinte în felurite forme, tot mai rupte.
așteptam un semn dar tu continuai să pleci,
celulă cu celulă; în asfințit soarele mă orbea
în timp ce tu te topeai...
și atunci

mâna mea a tremurat sub povara luminii
și a îngenuncheat în calea ta, rugătoare.
mâna ta s-a oprit, indecisă.
apoi a șoptit

- mâna care a scris...

07.04.2008