Chestia e ceea ce plutește
pe șoptite în jurul nostru
- unii o numesc spirit,
alții moarte,
alții 'senzație de fluturași în stomac',
alții chemare la neființă -
ca un fel de aură.
Uneori, când se estompează,
aș vrea să mă pot cufunda
în pacea ei nefirească
ca într-un vibrant lichid amniotic,
dar atunci se retrage
ca un val de pe nisipul tânjitor.
Alteori, când mă preatrăiește,
o simt izbucnind din străfunduri,
abstract și arhaic,
din bestiarul stărilor umane:
cea mai înaltă și firavă și intensă
din acel muzeu al omenescului.
E ea atunci când îmi vâjâie pe la tâmple
cu fiori înghețați și apăsare premonitorie?
Se stârnește ca un viscol,
se întărâtă simțindu-mi căldura cărnii
și tot ce mai am de pământean,
la fel ca fiarele adulmecând sânge.
Chestia vrea să mă înalțe
destămându-mă.
Nu reușește
(încă)
dar rămâne
ca o sete, ca o sete.

01.05.2008.