Siguranța cu care fetele își purtau cariocile pe foaie
-îmi credeam sufletul flămând și-mi aspiram fundițele de lumină
în apa rămasă-n pahar- că e liniște, că ziua se soarbe încet din
mulțimea formelor mâzgălite în rapelul umbrelei deschise
deasupra.
ÃŽmi dezlegam voalul pus peste ochi sharpness norii nu sunt
grădina noastră norii nu ascund nimic dincolo de ei;

stelele sunt fundițe galbene stelele sunt fundițele cu care
legam desenele în copilărie- din pasta lor strălucitoare picură
scursura neantului: zăpezile fericite, acolo le poți ninge
de câte ori vrei într-o iarnă zăpezile golfului- acolo poți urma
vapoarele de zahăr, somnurile piperate și recuzita de lemn pe
puntea lor în care oceanul strănută criptele înguste ale
pescărușilor de aer- streșinile pe care gâzele dormitează toată
iarna nu sunt grădina noastră palidă și verde din care zmeii să se
ascute pe cer din care păsările să se precipite în murmure fine;

iarna, zăpezile golfului nostru nu sunt indiferente la picioarele
noastre goale, la frunțile noastre subțiri- zăpezile golfului sunt
reci și calde. Îmbină mirosurile rondului bifat cu pietre
șlefuite de marmură, așa cum lămâii fetelor mele parfumează în
conturul lor strâmb apa de la țărm până la insulele din largul ei.