Monolog interior




Am uitat cuvintele
Prin care te numeam
Să fi fost: Lumină!?
Atunci de ce e-atât de rece-n jur?
Să fi fost: Înger?
Atunci unede s-a risipit dorința?
Să fi fost: Crăiasă!
Nu, vântul a ascuns ecoul strigătului meu
În miază-noapte

Am uitat cuvintele
Prin care te numeam
Și totuși sufletul n-a încetat
Să mi te strângă la piept…
Cred că te numeam : Durere!
Da! Erai întotdeauna ca o primăvară
Îndelung așteptată și râvnită
Mugurii din sufletul meu plesneau
La simpla ta răsuflare
Căldura mersului tău
Îmi ardea șoapta
Parfumul inimii tale
Îmi sângera cântecul
Totul se-nvârtea în jurul meu
Numai păsările stăruiau
Peste cerul mirosind a iarnă
Uitănd să mai zboare
Acum știu
Te numeam…