țin minte străzile înghesuite una în alta zăpada strălucind sub bocancii noștri uriași de armată
umbra se întinde molatic peste întâmplări de oameni tăcuți
înspre noapte un singur chibrit aprins la voia întâmplării
și tu apari ca întotdeauna adus de flacăra lui cea subțire

ești bătrân prietene ai riduri multe și părul albit prea devreme
surâzi liniștit studiindu-mi cu aceeași mirare tristețea
îți desenez pe mână un ceas cu pixul cel verde primit în dar de la tine
va bate el în neștire orele vii și fosforescente ale trecerilor noastre prin lumina atâtor și atâtor orașe

sunt seri în care totul ia forma cofetăriei furnica unde în copilărie
stăteam cu nasul lipit de vitrină încercând să număr prăjiturile din galantar
și gândindu-mă că trebuie să apară din senin 1000 de furnici fericite
(altfel de ce se numea cofetăria aceea furnica?)
1000 de furnici țopăind fericite în papuci roșii de lemn
și desigur cu foarte multe bomboane ascunse prin buzunare doar pentru mine
le-am așteptat o copilărie întreagă
și tot n-au venit
asta probabil pentru că nu aveam răbdare-ndeajuns
uite
acum tu stai cu nasul lipit de umărul meu și îmi spui că ehehei vor mai trece ani mulți
dar nimic nu se va schimba
îmi spui asta în timp ce eu scriu poezii cu furnici și bomboane
și tu spui
da
vezi
ehehei
am dreptate
nimic nimic nu se schimbă nimic
rămân mereu doi prieteni mărunți ascunși într-o duminică oarecare
fără de capăt și desigur fără-nceput

ești bătrân prietene ai riduri multe și părul ți-e alb
uneori mi se pare că ești doar o furnică
nu înțeleg de ce tot țopăi fericit și ce e cu papucii ăia roșii de lemn din picioarele tale?

tu chiar ești aici iar duminica nu a fost nicicând mai frumoasă
aprindem chibrituri fumăm iar țigări școlărești fără filtru
ai reușit să repari gramofonul cumpărat de la magazinul din colț
bem suc colorat în albastru și râdem nespus de tare

până la urmă cam asta e totul
iată un oraș fericit

ascultă poezia în lectura autoarei