aici e problema, la amestecuri, cât anume se pierde
de îndată ce spun ceva despre mine prin detalii
fără discernământul din copilărie când credeam că fiecare
simte lucrurile fără ajutor, doar privește insistent și alege
lumea e o autostradă cu mai multe sensuri în aceeași direcție
doar liniile complică claritatea mișcării
fără întoarcere și întâmplările sunt altundeva

nu spun că s-ar fi schimbat ceva în acest amestec
îmi place dacă nu văd în ceilalți lucruri clare
care mă fac să știu dintr-o dată că viața se complică inutil
și felul în care suntem atenți sau nu e la fel de lipsit
de importanță fără să vorbesc și eu despre ei
doar nodurile dintre noi fac posibilă o alegere comună
în care, pentru un timp, nimeni nu mai face nimic

știm toți că ne ascultăm din ce în ce mai puțin
că nu ne ajung semnele străine sau dacă ni se spune
prea direct că îmbătrânim, că fața noastră trădează
orice adaptare la compromis, e destul de clar, amestecul
substanțelor își face datoria și nu vom ieși prea curând
din lumina în care am intrat atât de naivi

și nu există panică mai calmă decât aici, mergem
să bem o cafea cu toți cei cu care am mai băut una
black, din ce în ce mai black și mai strong
întâlnirea în același autism e atât de comodă
încât nu vom observa că suntem pe autostrada ideală
pe celălalt sens și vom zâmbi la fel, fără îngăduință