Sub ochii polipului
întovărășind tremele regretelor
pe câmpurile haotice de sare
trec păsări mai mari decât nopțile
trec saci vii care-ți acoperă șoldul
ca o armată înfrântă și fugărită spre mare
și Tu mai tăcută decât fildeșul
întinzi mâinile
de mâinile tale atârnă promisiunile morții
și ele pătrund în ochii mei ca într-o plasă de fluturi
Tu te culci te învelești în mantaua ușilor adormite
te culci peste stiletele calme ale pașilor mei
teribilii mei pași înfloritor răvășiți
bătrâne falduri de piatră
înecate în ierburi

Zilele își devorează amiaza
zilele ne schimbă între ele ca pe un spasm de var
zilele trec prin noapte ca un imens cal acefal tîrîndu-și stăpînul
zilele și nopțile ne schimbă ușor sentințele vocii
mai greu decât tăcerile din vastele săli
decât fastidioasele ramuri întunecate
crescut în jurul plăgilor în care mereu te scufunzi
purtate pe frunți în loc de bureți sfâșiați
în locul cifrelor fatidice împânzind scările de călărie
uimitor de limpezi pe aceste dureroase faleze
odată cu arborii intrând în busturile sparte
și odată cu marea compasiune a pietonilor
pentru vechiculele repezi

Zilele își împrumută inelul de opal
mai tăcute decât păsările din armoare
decât dantelele înconjurate de călăreți
visând cu ochii deschiși profilul iubirii
filigrana pădurilor sub întâia zăpadă
prin sânul tău de fun drumul trăsurilor
care dispar cu noi în paloarea pianelor
pe aceste câmpii haotice de sare
unde cadavrele câinilor sunt pline de șopârle
și fluierul enorm plutește deasupra buzelor noastre
dar niciodată iubita mea nu auzim
melodiile îmblânzitorului
Nu auzim niciodată căruțele tăiate în marmură roșie
strivind lampioanele atente
niciodată când auzi melodii nu întreb

Nu întreba Nu întreba Nu întreba
Nu întreba oricare dintre ele e pulpa ta ca osul aripei
e pulpa ta cea mai mortuară
e firul de salivă cu care învelești obiectele
la miezul nopții
ultimul supraviețuitor
purtat de vânt peste case
ultimul corsar ruginindu-și halebarda
castana cînd își dezbracă limfa
ultima gheară rănită care mai rupe o singură dată
înainte de a se retrage
neîntreruptul nostru sărut
otrăvit pe o mare distanță
nopțile fluviului în care cade
planta cu gâtul de fildeș
deasupra unghiilor noastre sălbatice
care ne întrerup ne apropie și ne despart
așa cum în somn flăcările ne cuprind îngrozitor de repede
îngrozitor de repede întindem mâinile implorând
pentru scurt timp străbat aerul orhidee bolnave
femeile ies ca niște trestii
din statuile ude
împodobind misiunea franceză
cu părul lor șovăitor susținut de pahare
celor din urmă le înmoaie piciorul în sânge
celor dintâi le oferă scheletul gotic al catedralei
penultimul plutește la geamul trenurilor în goană
aruncându-și umbra majestuoasă
ca o dansatoare închisă în colivii
ca un buchet sufocant

Mult mai târziu
când apele fug înnebunite pe nesfârșitele șesuri
se deschid
ca o inexorabilă pasăre de diamant
aceste mâini care nu-mi aparțin
pentru că au putrezit în părul tău
aceste carnagii care nu-mi aparțin
pentru că sunt oglinzile dragostei
ale dragostei da ale dragostei

Acest liliac orbitor care ne mănâncă genunchii
semnul convențional din vertebrele noastre
un semn de noblețe
canalul subteran unde marele lac se va strânge
ca un păianjen amețit
un spion pe care îl salvăm înainte ca apele să ne sugrume
Dar dacă ne dăruim brațele cascadelor
dacă putem suporta brațele
buteliilor de Leyda
instrumentelor chirurgicale
alfabetului morse
surorilor siameze
în timp ce una doarme își continuă visul în cea care se piaptănă
lupilor dacă le dăruim tendoanele noastre de feldspat
pentru ca întunericul să-i recunoască
și dacă oprim jumătatea lichidă din noi
pentru hiene și pentru dragoste
mereu înșelați de sania care se aude departe în cărnuri
de plimbarea în piei calde sub lună
pe marea înghețată într-o maree prelungă
înșelați mereu de omul cu ochiul plesnit
într-o continuă abluțiune
cu creierul de vânt
într-o continuă abluțiune
plimbându-și pe sub arbori
exasperanta lui frumusețe
El te poate ucide oricând rupând o cheie
te poate schimba în nisip
în platină fumurie
în catifea în rădăcini polare
mersul lui pe marginea orbitei
e o frânghie de ceață pe care ne-o aruncă din când în când
ca să cădem precedați de cataracte
pentru că niciodată nu știm
pericolul extrem care ne înconjoară

Dar tu îmbracă aceste bucăți de cărbune aprins
toaleta eternului somn
și pleacă întovărășită de cormorani și de voaluri
pleacă pe câmpiile haotice de sare
și nu te opri decât atunci
când vei întâlni straniile stânci ale mării
decât atunci când vei întâlni al treilea sinucigaș
cu inima mâncată de șoareci
cu părul smuls de unghiile sumbre
cu gura plină de lăstuni aprinși
Nu te opri nici atunci
Pentru că mai departe te așteaptă buldogul flămând
cu nările translucide
Nu te opri cînd întâlnești diminețile
catedrale și lăzi cu dinamită la marginea mării
pentru că sub valuri sunt castelele în care locuiești
sub valuri sunt rechinii taciturni
și branhiile lor se clatină
ca buzele amanților îndepărtați
ei ți-au pregătit de mult patul de broaște
pe care va trebui să adormi
ți-au pregătit să visezi rassa rechinilor princiari
adoratori ai vegetalelor
rassa rechinilor care își păstrează solzii în casete prea vechi
ca pe bijuteriile de familie
în amintirea crimelor din larg

Nu te opri nici atunci
Mai departe sunt degetele tale tremurătoare
care vor crește mult timp deasupra apelor
ca un polip
sunt ușile tatuate în negru și mov
care duc în golurile de aer
blestemul din dinții funești ai șerpilor
în care cad sâmburii livezilor
Sau scândurile peste care plouă atât de fraged

Aleargă aleargă sub norul pleoapei tale
și ascunde în fructe oasele tale strălucitoare
ca într-un coral părăsit
scoicile îngropate sub lespezi
pe care le simți cum se mișcă încet
așa cum atingi obrazul iubitei
sau cum dintr-o dată se revarsă
ca o panteră mușcată de crocodil
dorința absolută și totodată mortală
cum aș dori să-ți arunci gâtul tău de lup înapoi
pentru că nu vreau să întâlnesc în drumul meu poduri
cum aș dori să nu ștergi urmele de sânge
pe care le întinzi peste tot ca primele cuneiforme
cum aș dori să-mi arunci prin fereastră
culoarea pulpelor
sandalele să mi le legi la ochi
ca pe un șobolan alb
paralizia orbitei
pentru că recunoaște cu prisosință același țesut cristalin*
același obiect împrăștiindu-și în umbră teroarea determinată
spaima celor 99 de savanți care ne-au imobilizat pupila
Teroarea oamenilor îți va procura bani de drum
pe aceste câmpii haotice de sare
o nu mă chema atât de sfâșietor
iubita mea pe care sânii cresc ca o furtună
mai departe sunt fosforescentele cadavre plutitoare
ești tu mai departe o corabie pietrificată
sunt decapitați îndrăgostiți de frunțile lor
spinările plăpânde ale sondelor care se îneacă într-o erupție de palme
sunt pașii mei călcând nevăzuți peste cuțite
mâinile tale de care spânzură
nupțialul lințoliu

(1943)


*Asemănarea unei persoane cu figura stranie pe care aceasta o furnizează visului, ușoara și misterioasa transfigurare a trăsăturilor, micul număr de pietre perfect curate care îi ies din urechi și tot timpul mersului, costumul de fier forjat, mâinile dispuse arhitectural și care înnoadă într-un mod desăvârșit, cele două capete diametral opuse ale clanțelor, colosala mașină de scris din mijlocul câmpului pustiu, acoperită de raci - asemănarea aceasta surprinzătoare acum și de-abia mult mai târziu, când paralizia ochilor a devenit totală, ne conduc în camera de sticlă, spre centralul monument al fluturelui, unde, în umbră același număr de obiecte sunt dispuse întotdeauna în același fel într-o petrifiantă coincidență.
O pânză de păianjen învelește această gravă prezență cu o grație încântătoare.
Dar numai atunci când culoarea ei va căpăta o excepțională violență, invizibilitatea, pe care o arborează mereu, va putea fi apreciată.
Laba de ambră a pisicilor, mănușa lichidă, bobinele, lupul care se plimbă în jurul sânilor tăiați de un dirijabil alb, străbătut de roiuri de furnici înaripate până când se sfărâmă buzele acestei femei pe care voi putea vedea, în sfârșit coloana mea vertebrală în partea de sus acoperită de magnolia, mă voi putea vedea cum alerg după mine cu furie, înarmat cu un vultur, cum te apropii, cum mă întrec și mă întorc fără încetare, pe când aceste două animale sunt în realitate o mare pasăre ocupată să-și mănânce propriile pene care încep să ardă grație unei perspicacități neîntrerupte.
Intrând în scenă, celebrul actor Talma, avea puterea prin forța voinței sale teribile, de a face să dispară veșmintele strălucitului și numerosului său auditoriu și de a substitui acestor personagii vii tot atâtea schelete.
Când sala era plină cu acești stranii spectatori, emoția dădea jocului său o extraordinară putere.
De o mie de ori am să repet: asemănarea surprinzătoare acum și de-abia mult mai târziu, când paralizia ochilor noștri a devenit totală, ne conduce în camera de sticlă, unde în umbră același număr de obiecte sunt dispuse întotdeauna în același fel, într-o petrifiantă coincidență.