Ioana, trec trenuri pe trupul tău
Precum gândurile,
Stai cu brațele încrucișate la piept,
Trenurile se zbat pe trupul tău fără să găsească gara
La încheieturi sau când se bat cap în cap oasele.

În tot arealul ăsta căruia alții i-au trasat marginile
Cu un băț pe nisip,
Îți faci oameni din plastilină și îi lași în sălbăticia
Faptelor
Găsești la tot pasul
Obiecte de care nu mai ai nevoie,
Care nu mai pot să te mulțumească.

Dai cu piciorul în bălți de carton,
Lumina întoarsă pe dos dă la o parte
Hâtia din geamuri
Ca să se nască lumi din mame terestre,
Pielea ta Ioana naște pietre în loc de tumorete.
Oamenii de pe lângă tine
Aleargă în toate părțile
Ca să scape de umbre și de scame,
Cad cu timpul de gât,
În toată devenirea asta,
Unii încearcă să-ți pună piedici,
Alții să fie mai oameni printre oameni.

Nu vrei Ioana să fii,
Nimic din ce nu poți,
Nici măcar puținul pe care îl rupi de la alții,
Sau fiecare mască a celor din jur
Pe care o poți trage spre tine
Până când o crezi
Și o inserezi în sine până la dizolvare.