În acest timp femeia, cu glasul ei molatic,
În zvîrcoliri de șarpe zvîrlit pe un jăratic,
Și chinuindu-și sînii de fierul din corset,
Lăsa să curgă vorbe cu-al vinului buchet:
“ – Am buzele fierbinți, și-n ele am știință
De-a pierde într-un pat străvechea conștiință!
Eu plînsul ostoiesc la sînii-mi rozalii
Și fac bătrîni să rîdă cu rîset de copii.
Iar pentru cin’ mă vede întinsă goală-n pat,
Sunt soarele și luna și cerul înstelat!
Sunt, dragul meu savant, deprinsă-n voluptate,
Înăbușind bărbatul cu mîini catifelate
Și cînd îmi dărui sînii să fie mursecați,
Timidă, libertină, cu ochii-n jos plecați,
Pe pernele lascive, înăbușind suspine,
Chiar îngerii din cer s-ar pierde pentru mine!”

Cînd pînă și din oase îmi supse măduva,
Iar eu, trîndav și-alene, mă întorsei spre ea,
Pentru o sărutare, eu nu văzui apoi,
Decît o piele hîdă, și plină de puroi!
Atunci cu spaimă mare eu ochii am închis
Și cînd spre alba zare furiș i-am redeschis,
Pe perne, lîngă mine, în loc de-un manechin,
Puternic și feroce, părînd de sînge plin,
Se hîțînau confuz doar resturi de schelete,
Care scoteau din ele un plîns de giruete,
De firmă ruginită în vîrful unei tije,
În nopți pustii, cînd vîntul, aruncă-n ea cu schije!