Printre flori și mere coapte
mă strecor ca o torpilă-
nu mai car nimic în spate,
nu mai vreau să-mi fie milă!

Dar deodată foaia albă
înșirând pe loc cuvinte
ia privirea de mi-o scaldă
în haotica sorginte.

Căci nebunul strigă-ntruna
pe cărarea goală, sumbră;
își așază-n păr cununa
înmuiată-n foc și umbră.

Și-și golește-ncet sacaua
vânzătorilor prin țară,
bea în târguri, mangafaua,
de mai umple-o călimară!