Sufletul care își dă sufletul


Sufletul, puritatea gândului, gesturilor, iubirii.
Prizonierul dorințelor, exceselor.
Zace în închisoarea trupului așteptând eliberarea.
Mutilat, „vândut” pentru o porție de minciună, de ură.

Credem că iubim.
Îmsă formele ne pervertesc.
Și sentimentul acela de gol.
Exuberanța învinsă de un simplu orgasm.

Degeaba am privit prin ochii unei ființe ca printre ferestrele unei închisori.
Am mai pierdut o bătălie.
Iar sufletul, acolo jos, în genunchi, se roagă pentru iertarea noastră.
Se roagă pentru mântuire.

Dorințele, drogul care ne limitează.
Atinge, simte plăcere...
Dar unde este controlul perfect?
Alegerea, decizia, calea?
Înțelegerea, sacrificiul?
Dar nu prin automutilare.
Nu mai poți salva sufletul de sub zidurile dărâmate ale unei închisori.
Trebuie doar să găsești cheia.
Și într-un trup cu poarta mereu deschisă, sufletul se va simți acasă.
Și va râmâne veșnic acolo.
Pentru că acolo s-a născut, a suferit și s-a familiarizat cu fiecare centimetru pătrat.

Doar sufletul are memorie.
Sufletul care ține fotografia unui alt suflet la piept.
Sufletul pereche.

De ce ne baricadăm?
De ce construim ziduri din ce în ce mai groase?
De ce ferestre fumurii?
De ce ne plângem de milă?
Vai sufletul meu, cât de singur mă simt în lumea asta și cât de deznădăjduit.
Câte orori în jurul meu, câtă minciună și câtă lașitate.

Și sufletul plânge. Și sufletul oftează.
Și sufletul își dă sufletul pentru ca noi să mai avem o șansă.
Să fim nemuritori.