pata albă a cămășii se stinge topită în ochiul nopții
ca o spirală alergând de frica săruturilor
sfințenia trăirii te aruncă gol în iarba plină de rouă
aproape că nu-mi mai amintesc de când nu am mai fost femeie
liniile feței se amestecă peste frunte pândindu-mi neliniștea
voi dezbrăca toate hainele să-mi uit trecutul

n-o să mai ascund regrete și îndoieli
ciudățenii trezite din somn
se vor vindeca toate când macii ne vor acoperi cu roșeața lor

mă uit la mâinile acestea
au trecut printre atâtea dureri ca prin naștere
poate viața nu are nici o vină ea merge mereu înainte
de câte ori nu m-am revoltat
peste urletul cântărețului mut
peste tot tablouri schițe neterminate
de fiecare dată fața seamănă cu un fruct copt

lumina înserării împrăștia peste tot umbre
mă contopesc absorbită de tainele tablourilor
privirea ta îmi învie imagini moarte
nu mă mai recunosc în femeia de altă dată
pășești printre pânze

oare putem statornici între noi viața

îți mângâi tâmplele cu vorbele cunoscute de toate femeile
sunetul vocii nu-ți mai atinge privirea
mă înroșesc ca o fecioară
umbra zăpezii de pe chipul tău te spală ușor de păcate
vom rămîne îmbrățișați ca într-o prelungire a gândului
greu de exprimat