Autori anonimi. Biblia

Trebuie să spun că, în momentul în care am început să citesc manuscrisul și pe parcursul primelor sute de pagini, am fost entuziasmat. Este plin de acțiune și găsim tot ceea ce cititorul cere astăzi de la o carte de actiune: sex (mult), cu adultere, sodomie, crime, incesturi, războaie, masacre și așa mai departe.
Episodul cu Sodoma și Gomora, cu travestiții care se dau drept îngeri, este rabelaisian; aventurile lui Noe sunt Jules Verne în stare pură; fuga în Egipt este o poveste care va fi cu siguranță ecranizată într-o zi... Pe scurt, un veritabil roman-fluviu, bine construit, care nu se zgârceste la lovituri de teatru, plin de imaginație, cu cantitatea perfectă de mesianism pentru a plăcea, fără să cadă în tragic.
Apoi, mergând mai departe, mi-am dat seama că este vorba de fapt de o antologie din diferiți autori, cu numeroase, prea numeroase bucăți de poezie, dintre care unele sincer sunt chiar mediocre și plictisitoare; veritabile lamentații fără cap și fără coadă.
Rezultatul este un ghiveci monstruos care riscă să nu placă la nimeni din cauză că are de toate. În plus, va fi o problemă spinoasă pentru a împarți drepturile între diferiții autori, mai ales că cel care a stabilit textul nu tratează în numele tuturora. Dar nu îi gasesc numele nicăieri, nici chiar în index, ca și cum ar fi avut o reticență să îl menționeze.
Personal, aș fi pentru a studia publicarea primelor cinci cărți . Aici am merge pe un teren sigur. Cu un titlu de genul "Disperații de la Marea Roșie".

Homer. Odiseea

Opera este pe gustul meu: povestea este frumoasă, pasionantă, plină de aventuri. Are exact cât îi trebuie din dragoste, fidelitatea conjugală și escapadele adultere (excelent personajul Calypso: o adevărată mâncătoare de barbați); avem chiar și un moment "lolitesc" cu mica Nausicaa, unde autorul spune... nespunând nimic, dar pana la sfarșit, reușește să te incite. Găsim și lovituri de teatru, uriași cu un singur ochi în mijlocul frunții, canibali, și chiar droguri, dar mai puțin decât limita admisă de lege, pentru că, din câte știu, lotusul nu este interzis de Narcotics Bureau. Scenele finale sunt în cea mai bună tradiție western; cearta este puternică și episodul cu arcul este povestit cu un magistral simț al suspansului.
Altceva ce să spun? Se citeste mult mai ușor decât prima carte a aceluiași autor, prea statică cu insistența ei pentru unitatea de loc, plictisitoare prin abundența peripețiilor - căci, la cea de-a treia bătălie și la al doilea duel, cititorul a înțeles deja mecanismul. În plus, am văzut cum povestea lui Patrocle și Ahile, cu izul ei de homosexualitate latentă ne-a dezvăluit chestii despre judecătorul de pace din Lodi. Nu este și cazul celei de-a doua lucrări: totul merge înspre perfecțiune; până la tonul care este mai calm, gândit, dacă nu gânditor. [...] Pe scurt, acest Homer are clasă și este într-adevăr tare.
Prea tare, aș spune... Mă întreb dacă totul merge chiar așa de bine. Da, bineînțeles, cu cât scrie mai mult, cu atât se ameliorează (și cea de-a treia carte a lui va fi trăsnet), dar ceea ce ma lasă perplex - și mă împinge să dau un aviz defavorabil - , sunt complicațiile pe care le vom întâlni pe planul drepturilor de autor. Am vorbit despre asta cu Eric Linder și am înțeles că nu vom putea regla problema chiar ușor.
Mai întâi, este imposibil să-l gasim pe autor. Aceia care l-au cunoscut spuneau că, oricum, era o corvoadă să discuți cu el mici modificări aduse textului, pentru că era miop ca o cârtița, nu reușea să urmărească manuscrisul și dădea impresia că nu îl cunoaște foarte bine. Cita din memorie, nu era sigur că a scris exact așa, pretindea că copistul făcuse modificări. L-a scris el însuși sau nu e decât un pseudonim?
Până aici nimic rău: meseria de editor a devenit o artă, așa încât multe cărți confecționate chiar la redacție au devenit excelente afaceri editoriale. Dar, pentru cea de-a doua carte, sunt prea multe ambiguități. Linder mă asigură că drepturile nu aparțin lui Homer, pentru că trebuie să ținem cont și de unii aezi eolieni care ar fi scris unele pasaje.
După opinia unui agent literar din Chios, drepturile revin rapsozilor locali care au îndeplinit practic o muncă de negri, dar nu știm dacă și-au înregistrat opera la societatea autorilor din localitate. Un agent din Smirna susține că toate drepturile îi revin lui Homer și, pentru că e mort, toate drepturile revin orașului care trebuie să încaseze câștigul. Însă nu este singura localitate care poate pretinde drepturi. Imposibilitatea de a stabili dacă și când omul nostru a murit ne împiedică să aplicăm legea nr. 43 cu privire la operele publicate după cincizeci de ani de la moartea autorului.
[...]
Regret mult, pentru că această carte merită efortul. Noi nu ne putem permite să ne mai jucam de-a detectivii. Voi lăsa deci afacerea să cadă.
[...]

Proust Marcel. În căutarea timpului pierdut

În mod sigur, este o operă importantă, poate un pic cam lungă, dar, împarțind-o în volume de buzunar, ar putea să se vândă.
Atenție, însa nu oricum! Este necesar un mare efort editorial: de exemplu, trebuie revăzută toata punctuația. Frazele sunt prea laborioase; multe iau o pagină întreagă. Cu un bun rewriting care să le aduca la 2-3 rânduri fiecare, tăind pe masură și utilizând mai des alineatul, am putea obține ceva din acest text.
Dacă autorul nu este de acord, mai bine o lăsăm baltă. Sub forma sa actuală, opera este - cum să spun? - prea astmatică.