Însângerate versuri în cinstea ta închin,
De peste Prut, cuvinte aleargă și tot vin...

Ni te-a furat sălbatic acel scuar de flori,
Cu dor de Eminescu, în gând, ți-a fost să mori.

În mâna ta mereu, purta-vei o făclie
Cu dragoste de țară și dor de poezie.

Din Chișinău răzbate clopot la București
Și sufletul se lasă simțirii românești.

Învolburate ape s-ar clătina pe Prut
Plângându-ți ori trecutul, ori noul început.

Acea făclie-aprinsă tu să o porți mereu,
Să-ți lumineze calea până la Dumnezeu.


* * *

Dar iată, nemurirea, în față mi se-arată:
Poeții nu au moarte, ei nu mor niciodată.