știi, azi e prima zi de când am încetat să te caut
în stele, în flori, în vise, în mine
ca pe o cheie spre un alt nivel

prefer să-mi adun mâinile sub ceafă
adâncit într-un lan de maci iar
focul să-mi intre prin nări
precum o entitate ce se ascunde de o rană
deschisă de timp

e prima oară când umbrele au devenit oameni
cu tușe reci sau calde
unele mai grave decât altele într-o infinitate abstractă
derulată în profunzimea cărnii

astăzi parcă sunt altfel, mai nou
mai visător decât atunci când înseși
cuvintele simple
se adunau să-ți scoată din nimic
câte un univers
mai mare și mai special decât însuși
originalul

văd pentru prima oară luna moartă
noaptea
soarele ca pe o sursă de căldură
pentru prima oară respir aerul proaspăt
iar cerul îmi încântă ochii
mai mult decât orice pe pământul acesta

mă uit la chipul tău și nu văd decât un suflet
plin de viață, încătușat într-un zâmbet imaculat

privesc în depărtare siluete diforme
semnele lor abia se disting –
parcă ar fi ceva care tremură în ele
dar în zadar voi încerca să le deslușesc
mesajul

azi e prima zi când sunt liber
când lanțurile de care îmi atârnă
ochii
s-au transformat în adevăr
s-au prefăcut în lacrimi
mai sărate și mai limpezi
ca niciodată

și inima parcă încep să o aud
atunci când îmi pronunți numele
iar palma ta e mai fierbinte
când îmi atinge obrazul

de azi nu-ți voi mai scrie poezii
la fel ca până acum
căci te-am găsit fără cuvinte
fără oglinzi

te-am găsit...

singură veghind la căpătâiul
unui suflet rătăcit