te-ai cuibărit tandru între mine și un mare semn de întrebare
pus justificat sau doar așa aiurea

am rămas de unul singur cu aceleași obsesive interogații
de ce este legat zâmbetul cu un fir invizibil
de degetul mare de la picior
sau de ce primăvara toarnă în noi atâta melancolie
de ne îngreunăm ca ranița unui soldat

sentimentul nu trage la cântar
ciugulim într-o oglindă spartă câte un rid
ca și cum am mai împiedica un an să treacă peste noi

îți povesteam acu’ ceva timp despre fata aia care a murit
poate și ea era înjugată la o zodie nefastă
metalul nu are încă aripi...
au mai rămas niște fotografii în care ea zâmbește ca dintr-un alt timp
mi-o imaginez
căutând trecutul prin gaura cheii
în spatele unei uși închise definitiv

e inutil să vorbești despre timp viață suflet
când viitorul e ca un miriapod și fiecare respirație
doar o pauză de țigară între tragedie și dramă

tu ai adormit cu coapsa lipită de mine
și marele semn de întrebare.