Ca o fantă luminoasă s’a pus pe inima lui și, viclean,
noua singurătate respirând cu ochi pântecoși
singurătatea veche a prins coajă, a crăpat
simțind că peste încheieturi nu mai pune lumină.

Sabasos, Sabasos,
cine’ți sapă gustul din gură?

El doarme cu umerii goi peste lacrimi, unghia
se întunecă și urzică,
se visează foșnet rămas după pini retezați
făină ce curge lângă morar într’o glorie albă
cu genunchi luminoși printre ierburi uitate.

ÃŽn alte lumi, ursitoarele tac,
corabia plutește curcubeele mării, soarbe ametiste.

Mătasea foșnește și ea prin somn,
singurătatea face riduri pe ape ca un pojar venit la bătrânețe
în Sabasos pune mușchi luminoși, pune puf meșter pe el,
se îngrașă, pârâie din încheieturi, ține mișcarea de toarte.

Dar polenul ei se învechește atins și el de singurătate
sâmburii nu’i mai mușcă, călcâiul,
scade într’o glorie lipsită de fildeș
chiar dacă i’a pus o lumină pe ochi cât o gramatică ascunsă,
cu care lumea altfel se vede.

Iar pielea lui, luminată de singurătate dospește, face coajă și ea, luminoasă
Sabasos întreg e un trup luminat.

Dar încă visează, vindecă semne…
pojar de lumină întristat află marea în cuib
spintecător prin oglinzi, punând geometrii ascunse înnoptării nebune
biruind neînțelesul,
pojar de lumină întristat
cine mușcă din el nu mai poate cădea.

Cu cine să împartă, ce este,
când ochiul viespei nu mai găsește unghiul căderii
și vindecat de trădarea cu dinții de lapte, de pulpele sclipitoare
cu care a încercuit ființa lui
viața cu cine să împartă ?

Sabasos, Sabasos…

Teama poate fi cântărită asemeni comorii?

Cartagena este încă departe cum zorii pentru ordinul nopții
timpul tot crește, răbdarea face noi riduri pe ape
aura sării pe mal și sarea pe fragmente, trezită.

Sabasos visează,

sub piele sunt eu sau altul tot mai strălucitor
peste care s-a așternut lumina pusă la îngrășat.