Stați și nu mai plângeți decât ale voastre păcate

Cu toții aveți cunoștințe care au avut sau care au copii bolnavi și care plâng de suparare, care îl supără pe Dumnezeu neîncrezându-se în El necrezând că El ar putea face ceva pentru copii lor, dar fără să se gândească la faptul că aceasta ar putea fi voia lui Dumnezeu. De câte ori nu am avut ocazia să stăm de vorbă cu diferiți oameni din diferite clase sociale, de câte ori nu am stat chiar noi în familie de vorbă, și de câte ori nu am auzit că o oarecare cunoștință a fost la spital unde i s-a pus un anumit dianostic, cunoștință despre care stim că a fost mai mult sau mai puțin credincioasă. Auzind despre acel bolnav repede punem întrebarea DE CE? La care răspunsul sigur nu întârzie să vină, desigur în termeni medicali, termeni pe care de multe ori nici nu îi înțelegem. Însă niciodată nu ne întrebăm DE CE A VRUT DUMNEZEU ASTA CU EL? Întrebare atât de grea care nu necesită un răspuns pentru ca răspunsul îl înțelegem de la sine, și anume AȘA A VRUT! Încercăm tot timpul să dăm răspunsuri grele unor întrebări simple dar niciodată niște răspunsuri simple unor întrebări simple grele. În această viață nimic nu este întâmplător. Poate o simplă răceală care nu îți dă pace și care te ține măcar o zi în pat îți salvează viața. Poate un accident de mașină îți luminează viața făcându-te să trăiești veșnic. Și totuși lumea plânge, și totuși lumea este tristă. Dacă Dumnezeu nu știe ce să facă cu noi atunci cine știe? De ce nu ne lăsăm viața în Mâinile Lui și îl supărăm de atâtea ori? Spunea avva Antonie o dată către un ucenic pe care l-a văzut plângând pentru părinții săi care părăsiseră această lume:”Dragul meu, de plâns ne sunt doar păcatele, faptul că ei au părăsit această lume, este un semn că Dumnezeu încă așteaptă îndreptarea noastră.” Așadar dacă acest sfânt părinte despre care știm destule a spus aceste lucruri, atunci noi oare am depășit starea aceea de păcatoșenie și nemaiavând păcate pentru care să plângem începem să plângem pentru lucruri nenaturale, unul dintre ele fiind moartea. Să nu mai plângem decât pentru păcatele ce le-am săvârșit, iar pentru cei ce au părăsit această lume vremelnică să spunem într-un glas Doamne miluiește-i!
Ady-Valentin Grosu