Mă bucură mâna
și tremurul de dincolo de fir
la capătul nopților de neodihnă.
ce-ngaimă, printre cuvinte,
chemări de dor
nerostite.
Dar... nu mai pot, măicuță!
mai slabă-s decât tine.
ÃŽmi spun
că va fi mai ușor
să car doar lipsa vocii
tremurânde.
căci, sufletul și-a aruncat veșmintele,
toate deodată,
în vara anului trecut.
o mână transparentă
le-a prăvălit odată cu țărâna,
la tata în mormânt.
Nu râde, mamă!
pentru că știu
că nu e râsul tău.
cu o mână sprijini vocea.
și cu celelalte nouă
cu care ne-ai crescut,
îți ștergi lacrimile
în care ai pus toată singurătatea.
vrând să le ascunzi clipocitul
de auzul meu.
Dar eu știu, mamă!
căci,
tăcerea mea
nu-nseamnă că sunt atentă la poveștile tale
despre vecina care-ți calcă pragul.
ori
despre știrile de la ora cinci.
Eu îmi sprijin vocea cu umărul.
pentru că mâinile-amândouă
se zbat să ascunda
de tine, potopul.
Nu mai râd, mamă!
pentru că simți că nu e râsul meu.
și te doare.
mai tare decât te dor toate bolile
pe care ai învățat să ți le faci prietene.
Dar eu...
eu sunt mai slabă decât tine.
Ajută-mă, mamă!
cum mă ajutai,
pe vremea când măsuram un metru
și-mi împleteai
speranțe în cosițe.
Ajută-mi pașii
să regăsească drumul!
Întinde-ți către mine toate palmele.
Acoperă-mi cu ele, pe rând,
toate rănile
din suflet.
Redă-i veșmintele
de dincolo de mormânt.
Și... nu mai râde...