Clipele demult încrezătoare,
S-au topit în acidul minciunii,
Substanța vorbelor arzătoare,
Cândva le credeam lumina lunii
Și totuși, acum privesc îndurerată,
Oameni cu haina sufletului pătată,
Ce disprețuitor va fi aruncată
Refuzând, cu prefăcătorie să fie spălată,
De așa zisa, faptă bună, halucinantă.

Îmi țin genunchii lipiți de piept,
Paradoxal, m-am transformat în corp inert,
Susținător a unei măști de ghips,
Pătată de două smaralde, aruncate-n abis,
Ele privesc inexpresive, fuga clipelor pierdute,
În ascultarea minciunilor inimilor mărunte.

* * *

Buze roșiatice și-nvinețite
De apăsarea continuă a dinților,
Provocând fisuri însângerate
Rol de stăpânire a lacrimilor.