Cîntul XXVIII


Cerul al nouălea, primul mobil. Ierarhiile îngerești. Concordanța între îngeri și ceruri.


1 Cînd adevărul despre-umana ginte
și traiul ei mi-l tălmăci spunînd
cea care raiul mi-l sădește-n minte,


4 cum vede omul în oglindă-arzînd
o torță ce din spate-l luminează,
‘nainte s-o cuprindă-n văz sau gînd,


7 și adevărul vrînd curat să-l vază
se-ntoarce-aflînd că-i potrivit cu glaja,
ca versu-n cînt cu nota ce-l urmeaază


10 așa și eu cînd, înfruntîndu-i vraja,
privit-am drept în ochii ei prin care
mă prinse-aoare dragostea cu mreaja.


13 Și-abia i-am înturnat pe-ai mei spre soare,
izbit de tot ce-arată ceru-n sine
cînd țintă cați la mîndra-i cingătoare,


16 văzui un punct ce răspîndea lumine
pătrunzătoare-astfel că orice față
sub focul lui se cade să se-ncline:


19 cea mai măruntă stea și mai răzleață
s-ar zice Lună lîngă dînsul pusă
să stea ca-n ceruri soață lîngă soață


22 Și nu departe de lumina spusă
mai mult decît un nimb de focul său,
cînd deasa-i pinza de vapori adusă,


25 rotea împrejur sclipind un cingătău
atît de iute, c-ar fi-nvins mișcarea
supremei bolți ce ne-mpresoară-n hău.


28 Alt cer în juru-i își rotea vîltoarea,
cuprins și el de-al treilea în strînsoare
și tot așa de-a rîndul, cît e zarea.


31 Era-n lărgime-al șaptelea atare
că însuși curcubeul întregit
să-l prindă-n brațe n-ar fi fost în stare,

34 Și încă două se roteau în sit,
tot mai agale înscriind tighel,
de foc în jurul punctului zărit,


37 și mai vîrtos zvîrlea scăntei acel
ce mai aproape-i sta, căci mai cu vlagă
sorbea puteri și adevăr din el.


40 Citindu-mi vrerea-n ochi, stăpîna dragă
„ De el, grăi cu glas care mîngîie,
Atîrnă cerul și natura-ntreagă.


43 Privește roata ce-i în șir dintîie
și află că se mișcă atît de iute
prin dragostea ce-i scris în cerc s-o mîie.”


46 „ De-ar fi și-n jurul lumii, am zis, făcute
cu aceeași rînduială-a sale sfere ,
m-ar sătura bucatele-așternute.


49 Ci-n lumea noastră vezi, și nu-i părere,
că roțile, pre cît sunt mai departe
de mijloc, se-nvîrtesc mai cu putere.



52 Ori dacă-i scris să-mi facă cerul parte
de-a sale taine-ntr-acest sfînt lăcaș,
ce doar lumină și iubire-mparte,


55 să-mi spui de ce nu calcă pe-un făgaș
modelul cu icoana lui, căci eu
nu-s vrednic adevărul să-l desfaș.”


58 „Nu-i de mirare dacă-ți vine greu
să descîlcești cu degetele-ți nodul
ce neîncercat s-a încîlcit mereu!”


61 Astfel grăi și „ Mușcă,-apoi, din rodul
ce ți-l întind, de vrei sătul să fii
și-ascute-ți mintea ca să-i prinzi izvodul.


64 A lumii sfere-s strîmte-ori sunt largi, să știi,
precum în fice parte se-mpărțește
virtute multă-ori mai puțină și


67 cînd e mai mare binele sporește
și-un spor de bine vrea și-un corp mai mare,
desăvîrșit în tot ce-l împlinește.


70 Deci ăstui cer ce-atrage în mișcare
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce știind, iubște cu mai multă-ardoare.


73 Iar dacă mintea-ți în virtuți pătrunde
și ele-ți sînt măsură, nu lărgimea
substanțelor ce-ți par a fi rotunde,


76 vedea-vei potrivire-ntre mărimea
fieștecărui cer mai mic sau mai mare
cu-nțelepciunea lui și profumzimea.”


79 Precum rămîne limpede sub soare
întreaga boltă cînd Borea bate
și slobozește mai domol, suflare,


82 gonind departe negură și zloate,
astfel că cerul frumusețea sa,
zîmbind și-o-mparte-n licăriri curat


85 așa-am rămas și eu cînd doamna mea
mă dumiri și adevărul pur
sclipi curat precum în cer o stea.


88 Iar cîmd sfîrși, în profumzime de-azur
văzui, ca fieru-n clocot azvîrlind
și sferele mii de scîntei în jur.


91 Fice scînteie se mișca rotind
în focul ei, și-erau atîtea-n zbor,
că-n numere nu-i chip să le cuprind.


94 Osana-și răspundeau din cor în cor
Spre punctul ce-i sorginte de lumini
Și-n veci îi va păstra pe locul lor.


97 Ci-nțelegînd ce îndoieli m-ațin,
Iubita zise: „Cercurile prime
Þi-au arătat Heruvi și serafimi.


100 Se-nvîrt atît de iuți legați de schime,
spre-a fi cît pot cu punctul prim la fel
și pot, pre cît se-nalță-n stări sublime.


103 Ceilalți, cuprinși de-al treilea roș inel,
se cheamă Tronuri așe sfintei fețe
și cea dintîi treime-nchid prin el.


106 Eu gustă bucurii și frumusețe
pre cît ajung mai adîncit să vază
în cel ce-aduce pace și blîndețe.


109 Deci fericirea-n rai se-ntemeiază
pe văz, nu pe iubire, căci ea cu ră
din el și doar printr-însul scînteiază.


112 Acestui văz i-e meritul măsură,
născut de har și bună vrere;-atare
din pas în pas purcede în făptură.


115 Triada-a doua, ce la fel răsare
într-astă primăvară-nveșnicită
ce-atinsă noaptea de Berbec nu moare,


118 de-a pururi cîntă-Osana fericită,
pe trei isonuri ce răsună lin
în trei rotiri prin care-i întreită.


121 În sînul ei alți îngeri sfinți se-țin:
Stăpînii-ntîi, Virtuțile și-apoi
Puterile în cel de-al treilea cin.


124 Penultimele două roți din roi
adună Prinți și-Arhangheli în sobor
și joc de Îngeri roata dinapoi.


127 Cu toții sus, spre punct privesc cu dor
și-atare-nving în jos, încît spre Bine
cu toți sînt trași și-atrag la răndul lor.


130 Privi spre-aceste orînduri divine
măritul Dionis cu-atîta drag,
că le numi și le-mpărți ca mine.


133 Grigore însă-alese alt drumeag,
dar rîse el de sine însuși cînd
deschis-a ochii pe-al tăriei prag.


136 Să nu te miri c-un muritor de rînd
va tălmăci atare taine; toate
i le vădi cel ce crezu văzînd,


139 cu alte încă din aceste roade."










15, Cînd țintă cați:

Atunci cînd observi cu toată atenția rotirea acestui cer.


16, Lumine:

Strălucirea acestui punct luminos pe care-l vede Dante în primul mobil este atît de intensă , încît ochii atinși de ea trebuie să se închidă repede, spre a nu orbi.

19, Stea:

Punctul acela este atît de mic, redus infinitezimal, ca un punct matematic, indivizibil, aproape imaterial, incît nici chiar o stea care de pe pămînt ne pare atît de mică, pusă lîngă el, ar fi putut apărea de dimensiunile lunii pline lîngă cea mai mică stea a firmamentului.


37, Și mai vîrtos:

Și cu căt un cerc de foc era mai aproape de punctul divin, cu atăt era mai luminos și mai pur. Fiind mai aproape de însuși esența divină a luminii, o reflecta mai profund și mai intens.


41, De el-:

De acest punct de lumini depinde și cerul și întreaga fire. Definiția cea mai simplă și mai ortodox creștină a divinității.


101, Punctul prim:

Punctul radiant, Dumnezeu.


127, Cu toții sus:

Aceste cercuri de foc privesc "sus", în extaz, spre punctul luminos al divinității.
Iar "în jos", atrag pe cele inferioare. Deci ele își transmit de sus în jos puterea de atracție, fiind în același timp atrase de punctul central divin.