Câtă dorință de-a fugi în lume am în dimineața asta!
M-am trezit uluit de forma ei hilară și mi-am spus:
Te iau din pat, așa adormită cum ești,
Dau drumul la apă și soare peste tine
Iar când într-un final apoteotic o să te trezești
O să te amăgesc că ți-am luat un cal frumos ție
Și altul tot la fel dar mie!

Apoi mirată de entuziasmul meu eroic
O să mă iubești cu îndârjire,
Cu un curaj cum eu nu am mai văzut vreodată,
Și-o să urcăm pe caii noștri albi (de ce nu negri sau putem chiar să-i vopsim kitschos ca să ne dăm măreți cu ei pe stradă, vei spune tu,
Încă iubindu-mă în minte)
Și vom pleca spre câmp, spre ce vei vrea.

Ajunși ca prin minune în vreun cer
(Sunt caii noștri și ni-i putem imagina cu aripi, nu?)
O să ne iubim de dorul lor încă o dată,
Iar ei vor paște galaxii, nove și iluzii,
Se vor iubi și ei, au tot dreptul,
După ce i-am obosit cu mersul nostru rătăcit.
Până când ne va prinde un înger sau poate Dumnezeu,
Moralizându-ne că am ajuns cam prea devreme-n Rai.

La întors o să te iau de mână,
Sau poate o să ne transformăm chiar noi în cai.
Sau îngeri, frumușei și uluiți de vreo magie.
Eu o să-mi spun pe nume Serafim iar ție o să-ți zic mai simplu,
Doar Minune.

Căderea serii ne va prinde goi,
Visând că suntem stele căzătoare sau lucerna verde
Din câmpiile ce-arzând le-am străbătut.
Vom râde cu dichis de miezul nopții,
Cocoșii din vecini ne vor urla cu sârg iubirea
Și poate într-o secundă cosmică vom adormi
Cu cai alături.

Cât de departe suntem, iubito, de visele de-alaltăieri.
Eu încă scriu cuvinte fără noimă.
Poate revii și-mi ceri să-ți spun încet
O altă poveste cum făceam noi noaptea,
Când ne iubeam chiar fără de sărut.

Mă și gândesc deja la una
În care vom striga năuci de dragostea noastră,
Și amintindu-ne de copilăria ei
„Pe cai, călare!”