ar fi bine să mă întorc în lume chiar și așa obosită
o mână curge prin iarbă spre capăt
cu zgomote mici scurte trosnesc toate

semne fără folos

îmi lipsesc niște scripeți sau o cadă cu apă fierbinte
prin care să nu fi trecut un alt om
nici măcar în gând
iar mâna mea să nu mai aștepte

pe suprafața apei sunt eu și forma unei guri
ce se încăpățânează să tacă
prin jur nici țipenie doar obiectele capătă suflu
acoperă goluri
rămâne o fantă între plăcile maronii
ale realității

și marginile se umezesc în ritmul pulsului
sacadat
am senzația că strâng un nou-născut la piept
și mă tem
mă tem îngrozitor să nu se înece odată cu mine
în apa asta de nerespirat

tot așa îmi amintesc mâna tatălui când curăța iarba
din jurul unei cripte
și în criptă gurile nu mai urlau

semne fără niciun folos