cândva eram trist acum nu mai sunt
acum e bine
cândva erau maluri abrupte cu flori și rădăcini de copac
și totul era așa ca un fel de rostogolire
peste altă rostogolire
cândva ne plimbam de nebuni prin iarmaroace
cu miros de zahăr și scorțișoară
cu ghirlande împletite la gât și era cald
cândva inima îngerului meu păzitor ca o hiperbolă
rătăcea prin saloane de vodevil
se recomanda tuturor cu nonșalanță
eu sunt îngerul carmin și știu să cânt la clavecin
mă veți auzi oricum mai încolo

cândva simțul meu olfactiv adulmeca umbra pianistului
fără nici un fel de orientare muzicală
pianistul cu “încăpățânare de geniu”
candva oh, doamne! cândva inima tatălui meu ruptă în bucăți
ca o pâine proaspătă
la sărbători devenite cu timpul tradiționale
candva ei vorbeau despre îngeri și despre arhangheli
și despre arhei
acum nu mai vorbește nimeni
acum toată lumea tace
de parcă tăcerea ar fi fost ridicată la rang de virtute
sau mai vorbește așa pe la răspântii prin semne
limba muților

candva te plimbam în calești cu ciucuri roșii și broderii și brocart
plangându-mi în hohote isterice fericirea și nebunia
candva mă cuibăream nocturn între coapsele tale
de un roz natural
stârnind turme diafane de elefanți
cândva mergeam în vacanțe homerice
cu arbuști pitici și scoici și calamari
și țărmuri foarte foarte fine
acum vă implor dați-mi un final de poem
până nu mă podidește sângele pe nas
de atâta nostalgie