Copiii de afgan nu au vreo vină.
Mamele lor nu au ce pune-n oale
Nu au avut în gură o tetină,
Dar au avut în scutece pistoale.

Viața lor n-a fost prea fericită
Când învățau să meargă în picioare
Aveau pe la centură dinamită
Și-o pușcă mitralieră în spinare.

Și astăzi mai sunt încă mii de plozi,
Care se joacă pe-un teren minat.
Și, din pacate, muți rămân schilozi,
Dar nu se simte nimeni vinovat.

Iar peste ani, fiind adolescenți
În loc să afle tainele științei,
Învață cum să curme alte vieți
Și asta doar în numele Credinței.

Când pregătirea e desăvârșită
Ca să arate lumii că nu-s lași,
Folosind încărcături cu dinamită,
Devin atentatori sinucigași.