suntem așezați rând pe rând
pe un scaun de ceară în centrul lumii
ne deschidem pumnii
și din podul palmei se desprind
labirinturi de semne
(de la un capăt la altul
în labirint vocea primului om se aude-n surdină:
sunt gol, Doamne, cum să ies?)
fiecare își deschide pumnii
fiecare își scoate balaurii din fântână
chiar dacă timpul unora este mai scurt

pe un scaun în centrul universului
așezat rând pe rând
om după om este punctul
din care se vede totul
într-un singur fel –
ca un soare frânt într-un miliard
de ochi.