Pe câmpia de iarbă și maci
unde singura formă de relief
e cerul,
aștept într-un crater de plîns.

Luna mutilată de atâtea priviri
se scurge
pe obrajii mei nemângâiați de culoare
și rămân singur să aprind
lumina din ochi.

Mi-ar fi plăcut să aprind soarele,
dar nu sunt destul de răstignit,
ci numai rătăcit
în scorbura crucii.

Puteam salva privirea din prăpastia oarbă,
s-o așez sub cupola surâsului,
s-o urc pe scara stelelor de fier,
prin explozii de sinceritate.

Voi îngenunchea smerit la pecetea pâinii,
din care Iisus a făcut veșnicia,
la izvorul vinului prefăcut în sânge
la prima Liturghie.