Copilul cu obrajii roșii
a adus o minge scumpă, de piele.
se apropie de Copilul fără mamă,
apoi se face c-o scapă.
Acesta țipă bucuros
și fuge după ea,
chipurile, să nu cadă-n apă.
Se joacă-amândoi.
Pasează de la unul la altul.
Copilul cu obrajii roșii țipă aiurea,
dar vrea să-l îmbie
și pe Copilul fără tată
care construiește cuminte o casă
din pietre, țărâna și bețișoare.
Copilul cu obrajii roșii pasează-ntr-acolo
și cel fără mamă, dă s-o prindă,
călcându-i Copilului fără tată
casa-n picioare.
Punct ochit, punct lovit.
De-a dreptu’ lovit,
cu dreptu’-n obraz,
sânge din nas,
cuvinte scâncite.
O doamnă-i desparte
și nimeni n-aude
cuvântul gâtuit “dreptate”.
Copilul fără tată pornește scâncind spre casă
cămașa scoasă
din pantaloni,
pătată de sânge.
Copilul cu obrajii roșii se retrage.
Își culege mingea din praf,
se face că-i obosit și pleacă.
Copilul fără mamă se apleacă,
ia un băț de jos
pe post ba de pistol, ba de sabie
și-i aleargă pe cei curioși.
Pe o bancă alături
și totuși destul de departe
se joacă un copil pe care l-a adus o bătrână.
Miroase a pernă rece,
a vis nevisat,
a pâine “cu ce-a dat Dumnezeu” de dimineață.
Are gâtul prea subțire
sau cămașa prea mare,
cămașă de vecin de la cealaltă scară,
cu mâini ca ale mele...