De ceva timp Ioana s-a trezit brusc
Cu apă rece picurându-i pe frunte
Și cu mâinile de gheață puse la tâmplele ei
Ca o menghină.
Din lumea aia roz cu păpuși cu părul lung ca la emisiunea cu blonde
Aude des despre fete de 18 ani care sunt la fundeni ca să-și opereze sânii,
De bărbați tineri care rămân fără păr prea devreme
De la chimioterapii,
De tărăgănările bătrânei care spune mereu doctorului
Că și-a pus deja în frigider pentru amintiri
Blocul și lama unde este bucata de carne cu leziuni neoplasmatice,
Studenți care uită prea devreme băncile școlii din cauza unei leucemii,
Te doare capul deja și nu-ți mai simți mâinile,
Tot universul ăsta din fundeni city i se pare atât de îndepărtat
Încât până și zborul corbilor când se confundă cu noaptea
I se pare mai cunoscut.
Bătrâna își învelește radiografiile,
Și spune că deja ultimii ani i-a petrecut prin spitale
Și e sătula vrea acasă,
Ioana nu o poate ține de mână cât timp vrea singură
Pentru că numai ea știe drumul.
Acolo în orașul ăla interzis, unde numai boala te cheamă să vii
Iar gardurile de piatră tivesc lumea ca un zid al berlinului
Unde istoria nu se scrie în fapte, ci în cuvinte vii.
De ceva vreme timpul Ioanei se împarte sunetele tumorilor auzite și spitale
Iar în colțul ăsta de pe linia autobuzului pășește cu groază
Când descoperă câtă durere e în lume,
Atât de aproape, chiar lângă mâna ei când o strânge pe ea de mână
Și simte cum cheagurile, venele, malignul curge ușor ca un râu de munte
Printre degetele ei.
E liniște acum Ioana aici între timpuri,
Doar toaca se aude noaptea și un urlet al unui om care stă pe marginea geamului
Gândindu-se cu cât va mai înainta neoplasmul și în seara asta,
Cât va mai acoperi din om,
Ai grijă Ioana, e noapte, când toți dușmanii, liliecii
Nu dorm,
Ci pândesc pasul tău.
Ai vrea să ajuți lumea asta,
ÃŽn care doctorul ia locul lui Dumnezeu printre cei vii,
Trăiești de ceva timp cu ploaia rece pe umeri,
În aceeași cameră,
E atât de noapte în noi,
Încât nu mai vedem trenul ce vine spre noi și trebuie să-l luăm spre niciunde.