Tot ce e măreț trece apa
și pietrele rămân să sprijine peștii.
Ultimul cocoÈ™ a traversat
istoria-mamă și tată,
bătându-se cu pumnii-n pietre
și-n toartele cerului
că el a făurit comuna
cu toate acaretele ei,
gonind norii cu mătura
și ștergând oasele înaintașilor
cu periuța de dinți
a elefanților din cărțile de istorie,
pentru fericirea leilor.
Oglinzile pluteau pe apele negre
ale trecerii, răsturnând norii
în care pluteau pești
apaludând frenetic
victoriile orale și scrise
ale trecerii dinspre înspre.
Dar cocoșul a fost asasinat.
Mare pagubă! au zis leii,
care și-au împărțit oglinzile,
una mie, una ție,
spre disperarea peștilor
care tăceau frenetic
ca drapelele fâlfâinde la fel
de atunci încoace la fel,
ca o trăsătură de unire
între epocile de aer stătut,
însămânțate cu stele galbene
care-au fost mutate
de pe roșu pe albastru,
reinventându-se astfel comuna,
de data asta mai amplă
și mult mai amenințătoare.
Vorba e:
vor învăța peștii să vorbească?