pe sub porțile albe m-ai dus să văd
câmpiile tasate unde se îneacă sunetele și venele moi
în lungul zorilor în care pământul se încheagă
sub niturile pașilor mai grei cu o ceară decât fiecare
închidere de pleoapă din trunchi
ochi deschiși precum rădăcinile de sus ale copacilor
lemn umed în mijloc de dans și valuri amorfe umplând
trupul clipelor strânse în jur

am privit îndelung prin sticla aerului
ca o fiară cu tors lung fără terminația glasului
mă țineai de brazde împreună cu toată
sudoarea de sub mine ca noapte
să înot până când mi s-ar fi tocit oasele
într-un negru al celor care țin porțile
deasupra noastră
să nu cadă spre ruperea firelor

era un timp în care mi-ai fi spus
să lungesc mâna spre ceea ce văd și să mușc la îndemn
să vărs spre tine viforul mestecat al celor care
îmi fac rău și scot la iveală din burta ca un pește
mierea întinsă a nisipului nefericit

apoi am strâns dintr-o dată cu ghearele
sub mine crăpau liniile seci ale orizontului
sub ochiul încovoiat de potop
pielea ta am întins-o pe scalpul legat de pământ
spre toate punctele cardinale
în lumina care strecura memoria afară
și se ușurau ramele porților închise în urmă
precum îngemănările craniului