și să asculte hîrjonitul drăcesc al furiei tale cu marea.
Cînd eu îți șoptesc, prăbușit peste frunze
că aerul dintre noi e fierbinte, ninsoarea,
ca un copac dezbrăcat pornește spre mare
și brațele-i arse căutînd bezmetic podoabe,
culori, abise, sau altă ninsoare,
ca un orb îndrăgostit, care a văzut prima oară,
ca un surd care a auzit iarăși valurile.
Cînd pletele tale mi-ating, ciudate, privirea,
prin noi se aude un vuiet, o șoaptă, de parcă
și banca și aerul încep să vorbească,
iar umbrele pomilor nu pot să mai tacă.