Ea mi-a spus atunci să nu-mi fac griji,
sprânceana ei prelungă a fost trimisă la timp.
înfrigurat de singuratate, am depus
peste ani cuvântul ca îngrășământ
ochiul cu nevederea lui
urechea cu neauzul său

Săpam în continuare în amintire cu sprânceana
continuam sa adâncesc în mine
unghiile cu degetele de lemn
cu cât mai adânc, cu atât gaseam în mine,
eu și iar eu, și iar eu...
și iar eu
săpam tot mai adânc.

și-a desprins un crâng de suflete, pe toate dintr-o toamna,
zgâriate, sfâșiate
începuturile și sfârșiturile cu pântece
deja devorate de cuvinte.
le sculptasem mai nepipaite, mai nevazute.

ți-ai plouat pielea și părul
cu norii mei în cântare
cu doliu
(cel ce naște focul, nerăbdarea, nedorința)