Am alergat pe campiile cerului.
Stelele dispareau in jurul meu
si credeam ca sunt singura.
Incercam sa fug.
Sa fug de tine,
de dragoste,
de toti si de toate.
Iar tu…zambeai,
stiind ca n-am scapare
oriunde m-as ascunde.
Tu doar priveai.
Si gandurile iti erau
peste tot in urma mea,
lasandu-mi adieri ale fiintei tale
pe frunte, pe buzele stropite de lacrimi…
Si am inteles…
Tot ce mi-a apartinut vreodata
nu va mai fi al meu…

M-ai invatat sa fiu eu,
sa am incredere in tine,
pentru ca apoi sa ma ranesti.
M-ai ranit in tainele mele,
in sinele meu atat de bine ascuns
pana te-am intalnit pe tine.
Si nu mai exista cale de intoarcere
la ce a fost, la ce am fost…
E departe inceputul drumului.
E uitat, pentru ca ai fost
intotdeauna cu mine,
sa ma impiedici sa evadez
din bratele tale…
Iar fuga mea disperata
acum, cand e mult prea tarziu,
e ca un tipat mut,
pe care nu-l aude nimeni…

Dar firul nevazut ce ne leaga
nu ma mai poate opri.
Da-mi macar iluzia
ca nu existi in mine.
Incearca sa te indepartezi tu,
chiar daca eu voi ramane
agatata de sufletul tau.
Ridica ancora vietii si pleaca.
Nu te voi plange.
Iar tu nu ma vei uita.
Minte-ma ca nu ma doare,
razi cand vezi suferinta mea,
ca sa te pot uri.
Nu-ti trebuie mai mult
de o vesnicie sa ma faci sa cred
ca nu sunt a ta…
Deci, incearca sa te razbuni
pe dragostea mea, parasindu-ma…

Nicicand nu te voi iubi mai mult.
Si nicicand
nu ma voi putea opri
sa-mi doresc sa nu fi existat.
Dar voi fi singura
sa-mi plang visul pierdut,
sa te regasesc peste tot,
sa pot sa ma recunosc
in gesturile si vorbele tale.
Pana ma vei aduce pentru ultima,
ca si cum ar fi intaia data,
langa tine…
Si atunci, poate, nu voi mai fugi.
Oboseala ma va invinge.
Si te voi urma in eternitate…