E numai cinci și iată, că soarele apune
Lumină și căldură? Vis, pentru-ntreaga lume...
De-acuma vine noaptea, cu frig și cu-ntristare
Nu văd nici o speranță când ma zgâiesc în zare

E frig și bate vântul, în oase-mi intră toate
Pe cerul plin de nori, soarele nu răzbate
Așa c-apusul pare încă un răsărit
Numai că ziua pleacă și noaptea a venit...

Ploaia, tot mai măruntă și tot mai rece-mi pare
Din picuratul ăsta, s-ar strânge, cred, o mare
De-ar fi cine s-o strângă, să-i fie cuiva dragă,
Dar ploaia asta rece, pe suflet este plagă...

Și așa trec și zile, și nopți, și săptămâni
Și gândul meu mă poartă spre împărați păgâni
Ce-și trimiteau oștirea în zloata grea, murdară
Să câștige războiul, iară de nu, să moară.

Iar oamenii aceia de ce or fi luptat?
Pentru noroi, sau poate pentru vreun împărat?
Minciuni! Luptau cu gândul la Dumnezeul lor!
Nu le păsa de țară sau de vreun domnitor...

Dar ei erau păgânii, feciorii de cățele
Ei își făeau statui și se-nchinau la ele...
Credeau în superstiții și nu aveau știință
Fiind înapoiați, ei mai aveau credință

Noi știm că Dumnezeu nu e decât un mit
Din apă și pământ, mama ne-a plămădit
Noi nu avem simțire, nu avem suflet, iată
Că tot ce suntem noi se trage doar din piatră!

O toamnă rece, neagră, e vremea ce-o trăim...
Și peste frigul ăsta, ne lăudăm că ȘTIM!
Cunoaștem toată lumea , știm cum am apărut,
Că dintr-un accident natura ne-a făcut...

Dar este tot mai toamnă și e tot mai răcoare
Curând va trebui să vină vreo ninsoare
Pe urmă vine-un an mai nou și mai prosper
Dar peste toată luma, rămâne-un singur cer...

Căci timpul trece, vine, dar lumea stă pe loc
Mai vine-un om, mai moare și trece ca un foc...
În lume, tot se schimbă, schimbându-se nimic
Fără să afle omul cât este el de mic...